Zice Domnul: „tot genunchiul să Mi se plece şi toată limba să dea slavă lui Dumnezeu”

 

Nu trebuie să înțelegem că în zilele când nu îngenunchem nu ni se mai cere să facem pocăință pentru scăderile noastre, căci, dacă viața omului ar fi de o singură zi și „zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (Ioan 1, 8). Neîngenuncherea nu reprezintă un act de mândrie, ci mai degrabă o anticipare a ceea ce ar trebui să ajungem: cetățeni „verticali”, drepți, ai cereștilor locașuri.

De la o vreme încoace, unii credincioși, imitând comportamentul semenilor lor din bisericile slave sau grecești ori sfătuiți de duhovnicii lor, participă la Sfânta Liturghie stând doar în picioare, iar arareori, luându-și câteva momente de odihnă, folosesc stranele sau scaunele din sfintele locașuri. Uneori, la citirea Sfintei Evanghelii ori chiar în momentul prefacerii Darurilor în Trupul și Sângele Domnului, când majoritatea creștinilor îngenunchează, cei ce rămân în picioare fac o notă discordată, fiind catalogați, uneori chiar apostrofați, de cei din prima categorie că ar avea un comportament neadecvat în Biserică. Nu o consider o atitudine corectă. În primul rând, unii pot suferi de anumite afecțiuni ce îi împiedică să-și plece genunchii. În al doilea rând, cei ce nu îngenunchează respectă o rânduială statornicită încă din secolul al IV-lea.

Da, deși ar părea scandalos, cei ce stau în picioare au o atitudine corectă din punct de vedere liturgic, căci, potrivit unei hotărâri luate de Sfinții Părinți participanți la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, nu se îngăduie îngenuncherea clericilor sau a credincioşilor, nici în Biserică, nici la rugăciunea particulară de acasă, în zilele de duminică. Iată formularea expresă a canonului 20 de la întâiul sinod a toată lumea creștină: „Deoarece sunt unii care îşi pleacă genunchii (îngenunchează) Duminica şi în zilele Cincizecimii – pentru ca toate să se păzească în acelaşi fel în fiecare parohie (eparhie), Sfântului Sinod i s-a părut ca rugăciunile să fie aduse (făcute) lui Dumnezeu, stând ei în picioare”. Carevasăzică, în toate duminicile de peste an, precum și în perioada de la Paști până la Rusalii, se opreşte îngenuncherea. Ulterior, Părinții Bisericii au deslușit hotărârea luată în prima jumătate a secolului al IV-lea. Astfel, duminica nu se îngenunchează pentru că Hristos, Marele Răstignit, prin jertfa de pe Cruce şi prin învierea Sa din morţi în ziua duminicii, ne-a răscumpărat din blestemul neascultării primilor oameni, adică din moartea cea veşnică, oferindu-ne posibilitatea de a deveni locatari ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Stând în picioare la Sfânta Liturghie, vizualizăm îndreptarea omului adusă de moartea Domnului; expunem că prin a Sa ridicare din morți, pe noi ne-a deșteptat din moartea păcatului, făcându-ne treji, veghind la însușirea roadelor Răscumpărării.

Nu trebuie să înțelegem că în zilele când nu îngenunchem nu ni se mai cere să facem pocăință pentru scăderile noastre, căci, dacă viața omului ar fi de o singură zi și „zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (Ioan 1, 8). Neîngenuncherea nu reprezintă un act de mândrie, ci mai degrabă o anticipare a ceea ce ar trebui să ajungem: cetățeni „verticali”, drepți, ai cereștilor locașuri.

Referindu-se la canonul 20 de la Niceea, Părinții Bisericii învață că respectiva hotărâre, reluată și la alte sinoade ecumenice sau locale, precum și în unele canoanele ale Sfinților Părinți, a fost una cu caracter disciplinar, menită să reglementeze, să ajute la uniformizarea comportamentului liturgic al credincioșilor: în acea perioadă, după edictul de la Milan, din 313, care a acordat libertate Creștinismului, numărul celor ce au aderat la învățătura lui Hristos a crescut foarte mult, slăbindu-se astfel disciplina în Biserică. Se pare că de la început decizia a iscat unele neînțelegeri. Bunăoară, interpretând dispoziția inițială, Sfântul Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului, vedea în ea doar o interzicere de a face metanii mari: „Duminica și în toată Cincizecimea se cuvine a pleca genunchii pentru sărutarea icoanelor, dar să nu se facă obișnuitele metanii mari”. Părintele profesor Ion Floca, doctor în Teologie, specialitatea Drept bisericesc, în cartea Canoanele Bisericii Ortodoxe, adaugă o lămurire necesară după canonul cu pricina: „rânduiala prevăzută de acest canon, deși se va fi menținut timp îndelungat în biserică, totuși nu a supraviețuit până astăzi și ea nici nu prezintă de altfel vreo importanță deosebită”. La drept vorbind, canonul prezintă interes, căci arată cât de mult țineau Sfinții Părinți ca în Biserică să existe aceleași rânduieli, ferite de adaosuri ori de practici singulare.

Nu știm dacă în trecutul bisericii noastre strămoșești canonul 20 de la Niceea a fost respectat cu acribie. Faptul că frații de o credință și un neam cu noi au simțit nevoia să îngenuncheze la sfintele slujbe, chiar și la cele duminicale, nu-l putem considera o încălcare expresă a respectivului canon. Interpretat și aplicat cu iconomie, ne face să privim „abaterea” drept o pioasă atitudine în fața Dumnezeului Celui Preaînalt. Poate că din evlavia poporului au învățat slăviții domnitori români să primească în genunchi ungerea cu Sfântul și Marele Mir în cadrul ritualului de încoronare. De aceea, dacă unii credincioși ar dori să-și plece genunchii în momentele deosebite ale Sfintei Liturghii, fie și în duminici, nu trebuie să-i punem la zid ca pe nişte încălcători de canon. Nu ar fi acesta un caz singular. Mai există și alte dispoziții ale unor canoane pe care le „încălcăm” cu bună știință, din pricina unor dificultăți de înțelegere sau motivate de unele practici liturgice împământenite ulterior emiterii respectivelor percepte. Bunăoară, canonul 66 Apostolic glăsuiește: „dacă vreun cleric s-ar afla postind în zi de duminică sau sâmbătă, să se caterisească, iar de ar fi laic, să se afurisească”. Se ştie că în Biserica primară postul de sâmbătă și duminică era cu desăvârșire oprit, cu excepția sâmbetei din săptămâna Sfintelor Pătimiri. Duminica nu se ajuna, având în vedere bucuria de a celebra Învierea Domnului, iar în ziua sâmbetei nu se postea, căci sâmbăta amintea de debutul creației lumii. Însă cu timpul, implementându-se practica celor patru posturi de peste an, rânduiala bisericească a impus situația de astăzi, potrivit căreia postim în zilele de sâmbătă și duminică, atunci când ele sunt încartiruite în cele patru posturi anuale.

Revenind la obișnuința unor credincioși de a îngenunchea și duminica, se vădește și o altă cauză: mulți dintre credincioși ajung în sfintele locașuri doar Duminica, din pricina obligațiilor profesionale ori sociale. Evlavia,starea de pocăință și recunoștința pentru cele primite de la Preamilostivul Dumnezeu simt a le arăta și așa, îngenunchind. Nu cred că Domnul este atât de scrupulos încât să le refuze întâlnirea cu El dacă nu-i va găsi în picioare. Acest fapt nu anulează însă regula consfinţită prin hotărârea canonică amintită, de la începutul secolului al IV-lea, aceea ca duminica să nu se îngenuncheze, înscriindu-se mai degrabă ca o excepţie de la regulă, în virtutea principiului iconomiei sau îngăduinţei, aplicată în Biserică în situaţii speciale. Iconomia înseamnă, de fapt, o adaptare a practicii bisericeşti la realităţile şi cerinţele impuse de anumite împrejurări.

Cu genunchii plecați ori drepți ascultând cuvântul Domnului să urmăm îndemnul psalmistului David: „toată limba să dea slavă lui Dumnezeu”.

De la același autor

Ultimele din categorie