1. D-le profesor, când și cum ați abordat pentru prima dată, ca jurnalist, ideea pelerinajului?

Momentul pe care l-am relatat în articolul „Despre cei care pupă moaște” a fost primul moment când am ales ca subiect pelerinajul.

2. Ați lucrat în redacții mari. Cum înțeleg oamenii de presă pelerinajul, în general? Care sunt subiectele de interes?

Pelerinajul este un subiect pentru secţia social, deci va fi tratat pe tiparele secţiei social (aproximativ aşa cum sunt tratate şi manifestaţiile de stradă): se va căuta un subiect, un eveniment care să trezească interes şi să primească un loc cât mai bun în ierarhia jurnalului de ştiri sau în paginile ziarului. Din păcate, uneori, în presă, emoţiile negative sunt folosite pentru îndeplinirea acestor obiective. Uneori, ceea ce se întâmplă rău este preferat în dauna a ceea ce se întâmplă bine, deci o relatare despre un pelerinaj unde totul decurge bine, unde oamenii sunt liniştiţi şi fericiţi poate să nu-şi găsească un loc fruntaş în ierarhia unui jurnal de ştiri (deşi locul său este acolo pentru că este o activitate la care participă foarte multe persoane, uneori mai multe decât audiența unor jurnale de ştiri). Din fericire, ca orice profesie, după Revoluţie şi jurnalismul evoluează, iar două semne ale evoluţiei sunt debarasarea de stereotipuri şi asumarea unui rol formativ, ca parte a responsabilităţii actului de presă. 

3. Ați amintit încă de la început despre articolul publicat pe blogul dvs., intitulat „Despre cei care pupă moaște”. Ați putea rezuma mărturia de acolo în câteva cuvinte, pentru cei care n-au citit-o?

Într-un cuvânt, aş rezuma prin: teren. Am făcut teren pur şi simplu pentru a vedea ce fac oamenii care stăteau la coadă, fără reportofon, fără cameră de luat vederi, ca un simplu om între oameni. M-am plimbat de-a lungul cozii şi am urmărit ce fac oamenii. Este ceea ce se numeşte jurnalism neintruziv: nu am intervenit în niciun fel în ceea ce se întâmplă, ca să pot afla realitatea, ceea ce se întâmplă cu adevărat. Şi ceea ce m-a impresiont, aşa cum am scris şi în articol, au fost căldura, atmosfera pozitivă, umanitatea acelor oameni prezenţi la pelerinaj, valori pe care m-aş bucura să le întâlnesc şi în viaţa de zi cu zi. 

4. Ce v-a făcut să vă schimbați percepția despre pelerini și pelerinaj? Care a fost „scânteia” care a produs schimbarea – dacă o putem numi așa?

În primul rând, a fost o mare diferenţă între ceea ce am văzut la faţa locului şi reprezentarea pe care o aveam despre subiect, consumată din mass-media. Nu am regăsit ceea ce se relata în acea perioadă în presă despre pelerinaje, ci am regăsit exact contrariul: emoţii pozitive, lumină, căldură. Nu a fost propriu-zis o scânteie, ci mai degrabă un fel de iluminare interioară. Acei oameni mi-au transmis pacea, speranţa şi bucuria lor interioară, ceea ce am apreciat mult. Şi aş mai fi stat acolo, adică nu a fost un teren dificil, pe care să-l faci cu neplăcere. În principal, m-a impresionat umanitatea: era un sentiment fraternal (la 3 dimineaţa) care se crease între participanţii la pelerinaj, jandarmi etc. Pentru moment, erau toţi un fel de mare familie, o familie a oamenilor buni, care vor bine şi au venit să găsească binele. Acest cuvânt, „bine”, cred că defineşte atmosfera, acţiunile şi gesturile oamenilor la acel ceas târziu din noapte. 

5. S-a simțit în vreun fel această „convertire” în activitatea dvs. profesională ulterioară?

Cred că termenul convertire, chiar între ghilimele, fără să vă judec, nu descrie ce s-a întâmplat atunci. Eu eram creştin-ortodox şi înainte. Credeam şi înainte în Dumnezeu, dar nu eram practicant, nu eram foarte aproape de Dumnezeu. Pe moment, nu s-a întâmplat nimic, am ales să public un reportaj care ştiam că nu va avea cititori, pentru că nu relata nimic negativ de la un eveniment de unde se relatează, în general, stereotipi negative (încă o dată, vorbim despre ceva ce s-a întâmpla cu mai mult de 10 ani în urmă şi poate nu mai corespunde felului în care scrie presă azi despre astfel de evenimente). Deci, pentru moment, nu s-a întâmplat nimic decât că am avut un moment frumos în suflet. Şi am relatat împreună cu reporterul un eveniment altfel decât mă aşteptam, recunosc, să-l relatez înainte de a merge la faţa locului. Momentul frumos a rămas în suflet, iar ca dovadă, ani mai târziu, am scris articolul de pe blog la care faceţi referire. Revenind la acea perioadă, după aproximativ un an, mi-am dat demisia de la acea publicaţie, pentru că tabloidiza prea mult. Mi-am dat demisia, deşi câştigam foarte bine. Dar presiunile pentru creşterea audienţei care au dus la derapaje tabloidizante în redacţie m-au făcut să-mi dau demisia şi să renunţ la acea sumă de bani şi la traiul bun pe care mi-l asigura. Apoi, şi mai târziu, am început să-L caut activ pe Dumnezeu, am mers la mănăstiri şi, până la urmă, L-am găsit. Adică Dumnezeu a venit în întâmpinarea mea, m-a condus la biserica unde am început să fiu practicant, m-am spovedit, am mers constant la Liturghii, slujbe etc. Acest moment a fost unul foarte frumos şi de învăţătură, dacă doriţi vi-l voi povesti pe larg într-un alt interviu, pentru că a fost un adevărat moment minunat, aşa cum sunt toate momentele pe care Dumnezeu ni le dăruieşte. Dacă a existat o legătură între acel moment, demisia mea din motive deontologice (înfiinţasem şi o asociaţie cu care am luptat pentru deontologie în presă) şi apropierea mea de Dumnezeu câţiva ani mai târziu, nu ştiu să vă spun. Numai Dumnezeu ştie. Dar nu vreau nici să mă laud, nici să mint. După acel eveniment, am redevenit jurnalistul care eram şi înainte. Poate a fost un prim pas spre evoluţia mea ulterioară. Numai Dumnezeu ştie.

6. De ce atmosfera din timpul pelerinajelor de la Iași și București nu poate fi înțeleasă în mod deplin de la radio, TV sau prin intermediul publicațiilor online? De ce e nevoie să fie trăită?

În general, reflectarea mediată a evenimentelor deformează realitatea, indiferent de subiect. Aici este vorba despre o componentă spirituală importantă, o ridicare a umanului spre divin care se simte prin trăire partajată. Trăire partajată nu înseamnă neapărat să stai de vorbă cu cineva. Eu, când am fost la acel pelerinaj, nu am stat de vorbă cu nimeni, a fost suficient să mă plimb de-a lungul cozii, ca să înţeleg că e vorba de cu totul altceva decât am văzut la televizor. 

7. O parte dintre credincioși consideră că presa laică are tendința de a exagera unele aspecte care țin fie de evlavia oamenilor, fie de aglomerația din timpul pelerinajelor. Eu consider că n-ar trebui să generalizăm...

Opinia mea este că a judeca este un păcat. „Nu judecați, ca să nu fiți judecați.” De asemenea, după umila mea părere, Dumnezeu ne-a învăţat smerenia. El este singurul care poate să judece. Şi ne-a învăţat toleranța, iertarea, iubirea. „Scutul tău să fie speranţa, credinţa, iubirea” – citez aproximativ dintr-un Acatist. Dacă drumul în viaţă e speranţă, credinţă, iubire, nu mai contează nici ce spun, nici ce fac ceilalţi. Tu trebuie să fii atent la drumul tău, aşa cred eu, să încerci să greşeşti cât mai puţin, să ierţi şi să ceri să fii iertat. Eu m-aş bucura dacă oamenii ar acorda la fel de multă atenţie dorinţei de a ierta, cât acordă dorinţei de a critica. Adică, dacă-i munceşte la fel de mult dorinţa de a-şi cere iertare, la fel de mult cât îi munceşte dorinţa de a critica. Cred că ar fi un lucru minunat să prevaleze a doua parte şi aici mă refer, în primul rând, cu smerenie, la mine.

8. În ultimii ani, odată cu dezvoltarea rețelelor sociale, pelerinii care împărtășesc presei experiența lor sunt aspru criticați, jigniți de către semenii lor cu identitate virtuală – asumată sau nu. Cum ar trebui să procedeze redacțiile în acest context? Moderarea comentariilor este o acțiune etică?

Sunt autorul primei Carte Etice a Reţelelor Sociale, care a fost publicată de Revue Francaise des Sciences de l’Information et de la Communication, revista Societăţii Franceze în Ştiinţele Informaţiei şi Comunicării. Lucrând la această Cartă, am aflat o informaţie interesantă pe care o partajez cu dumneavoastră: proprietarii platformelor online răspund în solidar cu autorii comentariilor în faţa justiţiei, pentru că respectivele comentarii au ajuns să producă efecte, deoarece au fost găzduite pe platformele lor. Deci, comentariile care încalcă legea trebuie moderate, altfel, proprietarii platformelor răspund în faţa legii la fel ca cei care le-au postat. Este o decizie a CEDO din 16 iunie 2015.

9. Care este limita curiozității unui jurnalist atunci când vine vorba despre viața duhovnicească a unui om? Când devine intruziv omul de presă?

Am să vă răspund cu câteva citate din Codul deontologic al Societății Jurnaliștilor Profesioniști din Franţa, care stă la baza Cartei Etice a Jurnaliştilor Europeni (cunoscută sub numele de Carta de la Munchen): „persoanele private au un drept de control superior asupra datelor lor personale faţă de personajele publice și cei care caută putere, influență sau atenție. Doar o necesitate publică preponderentă poate justifica o intruziune în viața privată a cuiva”.

Deci, persoanele private au mai mult drept de control asupra vieţii lor private decât persoanele publice, cei care caută putere, influenţă, atenţie. De obicei, nivelul de intruziune permis jurnaliştilor corespunde nivelului interesului public al informaţiei căutate. Care este informaţia de interes public pe care poţi să o obţii de la o persoană care este în pelerinaj? A furat ceva? Este un fugar urmărit penal? Urmăreşte să le facă rău celorlalţi? Dacă nu ascunde nicio informaţie de interes public, atunci are un „drept de control superior asupra vieţii sale private”.

Iată alte câteva citate din acest Cod Deontologic destinate jurnaliştilor: „Examinarea propriilor valori culturale și evitarea impunerii acestora publicului. Jurnaliștii trebuie să fie conștienți că valorile și experiențele lor pot afecta reportajele lor. Evitarea stereotipurilor bazate pe rasă, gen, vârstă, religie, etnie, geografie, orientare sexuală, dizabilitate, aspect fizic sau statut social. Susținerea deschisă a schimbului de idei, chiar și atunci când subiectul le repugnă jurnaliștilor”. Nu cred că subiectul pelerinajelor le repugnă jurnaliştilor, dar lupta cu stereotipurile este mereu o bătălie care merită să fie dusă. 

10. Ce sfaturi aveți, ca jurnalist și profesor de comunicare, pentru studenți şi pentru colegii dvs. din presa laică și cea religioasă, deopotrivă? Cum ar trebui reflectat în mod corect pelerinajul în mass-media?

Eu nu le spun studenţilor cum să scrie despre pelerinaje, este alegerea fiecăruia cum alege să scrie despre orice subiect. Ceea ce le spun eu, indiferent de subiectele pe care le tratează, este să fie oneşti. Să nu uite niciodată că ei servesc publicul, mai exact interesul public (nu interesul publicului), că există şi iau salariu pentu că publicul are încredere în ei. Dacă publicul nu i-ar citi, nu i-ar mai urmări la TV, nu ar mai exista. Este important să se gândească că sunt în slujba publicului, că rolul lor este de a-i ajuta pe oameni să ducă o viaţă mai bună, prin difuzarea unor informaţii corecte, care să ajute la aflarea şi înţelegerea realităţii. Un om informat face cât doi. Publicurile (este important de precizat că există publicuri, nu un singur public) trebuie respectate, jurnalistul nu ar trebui, în opinia mea, să se poziţioneze pe o treaptă de superioritate faţă de publicurile sale, ci să încerce să fie vocile lor (nu vocea!), să le apere interesele vitale, să se afle în locurile unde publicurile nu pot ajunge, cu un singur scop: servirea interesului public. 

Jurnaliştilor le-aş adresa un îndemn prietenesc şi colegial: să meargă pe teren, aşa cum ar trebui să se facă teren cu adevărat, fără microfon, fără camera pornită, să stea de vorbă cu oamenii, să încerce să înţeleagă subiectul înainte de lua microfonul, de a porni camera şi a începe colectarea clasică a informaţiilor. Jurnaliştii adevăraţi iubesc să facă teren. Iar să faci teren nu înseamnă să cobori din maşină, să porneşti camera în faţa unui om pe neaşteptate, să culegi două-trei vorbe şi să urci înapoi în maşină. Aşa fac şi politicienii de la putere la băile de mulţime. Iar jurnaliştii nu ar trebui să se comporte ca nişte politicieni, nu? Uneori, politicienii uită că au fost aleşi de public (ceea ce bineînţeles că nu este o regulă – există şi mulţi politicieni care activează în sluba publicurilor). Ar fi minunat ca jurnaliştii să nu uite nici ei că fără cei pe care-i intervievează, nu există (ceea ce nu înseamnă că trebuie să reprezinte interesul publicului, adică să creeze conexiuni efemere şi toxice prin stimularea instinctelor primare, ci să servească cu onestitate interesul public).