Oare este vreo despărțire mai dureroasă decât cea de povățuitorul tău întru Hristos? Dacă despărțirile de rudele trupești sunt atât de grele, cu cât mai mult despărțirea de părinții duhovnicești, care te-au născut în Duhul, spre Viața cea veșnică, acolo unde, cu mila lui Dumnezeu, ne vom găsi cu toții, fiecare după măsura credinței lui?

Cu darul lui Dumnezeu, am fost martoră momentului adormirii Părintelui Justin și am văzut cum mor sau cum adorm, de fapt, sfinții lui Dumnezeu. 

Nu se poate descrie în cuvinte durerea ce cuprinsese sufletele noastre, ale ucenicilor, în acele momente. Toți munții și văile din Petru Vodă răsunau de tânguirile părinților și maicilor care, neîncetat, fără oprire, stăruiam în rugăciune, post, metanii, privegheri de toată noaptea, doar-doar L-om milostivi pe Domnul să îl mai lase încă puțină vreme pe părintele nostru printre noi. Până și natura încremenise, iar animalele scoteau sunete de jale, încât și cele neînsuflețite deveneau simțitoare și pătimeau parcă împreună cu noi.

Era 16 iunie, anul 2013, într-o duminică atunci, Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic. În jurul orei 20.00, mulți dintre părinți și maici se adunaseră în jurul chiliei Părintelui Justin, în rugăciune și nădejdea unei minuni pe care numai Dumnezeu o mai putea face. Doctorii erau neputincioși în fața trupului istovit de boală și bătrânețe al Părintelui, trup ce nu mai dădea semne de refacere. Părintele era în ultimele sale clipe pământești anunțate de țiuitul aparatelor medicale, supravegheate de medici profesioniști care, până în ultima clipă, au oferit servicii medicale, chiar și în chilia sa din azilul Mănăstirii Paltin, acolo unde a trăit ultimii ani din viață.

Eu aveam o mare ispită. Nu puteam accepta sub nicio formă moartea Părintelui Justin. Nu mă simțeam deloc pregătită pentru momentul acestei despărțiri și nădăjduiam cu tărie că Dumnezeu va asculta lacrimile și rugăciunile noastre. Nu puteam accepta ca Dumnezeu să lase orfani niște copii care încă nu au apucat să învețe să meargă singuri pe calea virtuților și luptei cu puterile întunericului, în lupta noastră spre curățirea sufletului, parcă eram încă prea mici. Pentru noi, Părintele Justin era raiul desfătării, cămara cu bun miros din care se revarsă fericirea Harului Dumnezeiesc. Lângă Părintele Justin te simțeai aproape de Dumnezeu sau plin de Dumnezeu. El umplea sufletul nostru de prezența Harului lui Dumnezeu. Toate erau frumoase și ușoare prin el, și greutățile, și nedreptățirile, și postul și rugăciunea, toate erau pline de sens și ne avânta inimile spre cunoașterea Celui Preaînalt.

Atât eram de afectată, încât făcusem un act necugetat de care m-am căit mult apoi. Cu o noapte înainte, am stabilit cu toții să facem încă o priveghere de toată noaptea pentru sănătatea Părintelui Justin. Înainte de slujbă, am mers la maica stareță Justina, care veghea permanent la căpătâiul Părintelui, alături de alți ucenici ai Părintelui Justin, dintre care și medici, să o întreb în cinstea cui să facem privegherea. M-am uitat la Părintele care agoniza pe patul de suferință și am văzut icoana care era deasupra căpătâiului său – Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, marele făcător de minuni. M-am gândit la el și imediat maica stareță a zis și dânsa: „Păi, să ne rugăm Sfântului Ioan Maximovici!”. Am alergat întru-un suflet la biserică, aducând împreună cu maicile cereri și rugăciuni cu dinadinsul din toată puterea noastră și, nu știu de ce, eram convinsă că sfântul trebuie să săvârșească minunea. Cunoșteam multele minuni cutremurătoare ale Sfântulu  Ioan, la care aveam mare evlavie și, în credința mea copilărească, eram convinsă că poate să îl vindece și pe Părintele nostru. 

Dar altul era planul lui Dumnezeu cu Părintele Justin și, spre dimineață, după slujbă, aflăm că starea Părintelui chiar se înrăutățise. Nu am putut primi vestea și în acel moment am făcut un act nebunesc: am scos din chilia mea icoana sfântului și i-am zis că de azi înainte niciodată nu am să mă mai rog lui. Cu siguranță, Sfântul Ioan m-a înțeles și nu s-a supărat pe mine și nici nu m-a mustrat pentru răzvrătirea mea, așa cum s-ar fi cuvenit ci, mai mult decât atât, câteva luni mai târziu, când deja mă căiam și îi ceream iertare sfântului, am primit chiar de ziua sfântului o bucată din sfintele sale moaște, aduse chiar din America, San Francisco. Bineînțeles că Sfântul ar fi putut săvârși minunea, dacă voia lui Dumnezeu ar fi fost aceasta.

Era așadar 16 iunie, ora 20.00, când deja se adunaseră mulțimi de ucenici în preajma chiliei sale. Eu eram înăuntru, cu medicii și cu monahii ce l-au îngrijit în această perioadă. Părintele deja era în comă, iar cei din jurul său îi mângâiau ușor mâna cea plină de binecuvântări și se rugau în taină. Se făcuse ora 22.00. Am ieșit puțin în antecameră, mă temeam cumva, pentru că eu nu mă rugam decât să se vindece, nicidecum să treacă dincolo cu biruință. În timp ce mă rugam, aud o bubuitură ciudată, venită parcă din străfunduri; era ca și cum cineva bătea la ușă sau de dedesubt, se auzea de pretutindeni. Mai trece un minut și iar aud și eu, și cele două sau trei persoane cu care mai eram, aceeași bătaie puternică. Deranjată, am ieșit la ușă să rog pe cei de afară să nu mai bată așa, pentru că este nevoie de liniște și rugăciune. Dar toți se uitau mirați, pentru că nu bătuse nimeni. Mai trece un minut și bate iarăși. În acel moment, mi-am amintit deodată de cum bate cu crucea preotul în ușa bisericii în noaptea de Înviere și am înțeles ce era. Era vestirea: „Deschideți porțile să intre Împăratul Slavei!”[1]. 

M-am dus imediat la Părintele care atunci își dădea duhul în mâinile Împăratului Slavei. Atâta bucurie și har erau în acea cameră, încât simțeam că, în pofida oricărei așteptări, plesnesc de bucurie. Era o bucurie de nedescris și de neînțeles, un moment plin de sfințenie, în care trupul tace și sufletul aude. Dispăruseră toată nemulțumirea, toată tristețea mea. Părintele însuși își schimbase pe loc fizionomia feței. Fața devenise luminoasă și plină de bucurie, un zâmbet din veșnicie se întipărise pe chipul său. Întâmplător sau nu, nu doar eu, ci și alți ucenici ai Părintelui mărturisesc: această stare de bucurie și har a ținut 40 de zile de la adormirea sa! Era modul prin care Părintele Justin ne-a mângâiat prin harul lui Dumnezeu inimile noastre întristate și o dovadă a frumuseții veșniciei pentru că aici, pe pământ, avem doar cetate vremelnică și umbră a celei veșnice și stătătoare din ceruri. Părintele a sădit astfel, prin adormirea sa, în inimile noastre dorul veșniciei, dorul după fericirea și patria cerească.

În acea noapte, am făcut cu toții procesiune cu sfântul său trup până la mănăstirea de călugări, acolo unde avea să fie depus și înmormântat, prohodindu-l cu făclii aprinse nu doar de lumina lumânărilor, dar și de lumina bucuriei harice. Atunci mi-am amintit profeția cuviosului Gherontie cel nebun pentru Hristos. Cu puțin timp înainte, cuviosul Gherontie venise să ne vestească plecare Părintelui Justin dintre noi. Și, în modul său caracteristic, a început haios să ne cânte repetitiv: „De la deal și pân' la vale, numai plângere și jale”. Și, la final, a luat un hârleț parcă, oricum, ceva cu care săpa țărâna, profețind momentul îngropării. 

Într-adevăr, în jurul meu plângeau mulți, dar eu pluteam de bucurie, o bucurie tainică, o bucurie sfântă, o bucurie a Harului pe care Părintele ne-a învățat să Îl căutăm neîncetat înlăuntrul inimilor noastre, prin care să ne nevoim și să păstrăm pacea în Hristos.

Și, cu adevărat, atunci mi s-au făcut limpezi și deslușite cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog, a cărui învățătură o purtam neîncetat cu mine. Este vorba de Imnul 37, pe care îl citeam adesea cu înflăcărare:

Iar chiar eu adus în această lume, nu Te cunoşteam deloc pe Tine, Stăpânul cel bun, pe Ziditorul meu, pe Tine, Făcătorul meu, ci 

eram în lume ca un orb şi ca un lipsit de Dumnezeu, neştiind pe Dumnezeul meu. 

De aceea, Tu însuţi m-ai miluit şi m-ai cercetat, făcând să-mi 

strălucească lumina în întunericul meu şi m-ai atras spre Tine, o, 

Creatorule, scoţându-mă din groapa cea mai de jos, din întunericul 

patimilor, din negura cea mai adâncă a poftelor şi plăcerilor vieţii. 

 

Astfel, mi-ai arătat calea, mi-ai dat un povăţuitor 

care să mă călăuzească spre poruncile Tale. 

Urmând acestuia am fost fără grijă şi m-am bucurat cu o bucurie negrăită, 

Cuvinte, văzându-1 urmând paşii Tăi şi vorbind de multe ori cu Tine. 

 

Dar şi când Te vedeam pe Tine, Bunule Stăpân, 

aflându-Te împreună cu povăţuitorul şi părintele meu, 

simţeam o negrăită iubire şi dorinţă şi eram mai presus de credinţă şi nădejde şi ziceam: 

„Iată, văd cele viitoare şi e de faţă împărăţia cerurilor, 

pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit” (I Corinteni II, 9) 

şi avându-le pe acestea, ce să nădăjduiesc mai mult sau în ce alte voi arăta că mai 

cred? 

 

Aflându-mă în acestea şi desfătându-mă cu acelea, 

ai luat pe povăţuitorul meu din ochii mei, Iubitorule de oameni 

şi m-ai lăsat singur, cu totul orfan, cu totul singuratic, lipsit cu totul de orice ajutor 

De aceea Te rog acum, Iţi cer acum, 

Te implor căzându-Ţi la picioare, 

să nu Te întorci de la mine, să nu mă părăseşti, 

nici să mă laşi singur, o, Stăpânul meu. 

(Monahia Fotini)