Alabastru cu mir vs. scuipatul nesătul al lumii (Luca 7, 36-50)

Până astăzi, femeia aceea șterge de pe fața lui Hristos scuipatul celor grăbiți să țipe nesăbuit la El, să-L acuze de toate nebuniile lor, să-I scuipe Fața cu ura omului care se simte sigur doar pentru că poate chema pe unii sau alții la masa puterii – de orice fel ar fi ea. Femeia aceasta ne aduce aminte că, în conținut, credința se conjugă la feminin.

A existat o vreme în care mă mai întrebam cum pot oamenii să fie atât de nedumeriți în ceea ce privește dumnezeirea Domnului Hristos și așa de porniți pe El. Cred că a fost prima nedumerire strașnică din viață drama umilirii Mântuitorului. Nu încăpea nicicum – și nici acum nu încape – răutatea umană în ordinea bucuriei prin care Hristos ne aduce în dar mântuirea. Surprinsă fără discernământ rațiunea umană e urâtă. Ambițioasă în prostie. Suntem blocați, deseori, în neputințe venite parcă din freatismul unei ape adânci și murdare. De aici seninătatea Evangheliei pe care Biserica a ales să o așeze fundament Duminicii acesteia. Dedicată aducerii aminte a Sfintei Maria Egipteanca.

Suntem – în ordinea istorică a capitolului Evangheliei – după vindecarea slugii unui sutaș, învierea fiului văduvei din Nain, după momentul lămuririi ucenicilor lui Ioan cu privire la mesianitatea Domnului Hristos. Aici este inserat momentul femeii cu alabastrul de mir. Un capitol cât o istorie. Pe rând Hristos este Învățător și Profet. Aducând argumente la îndemâna culturii poporului celui credincios în ce privește dumnezeirea Sa, misiunea Sa în mijlocul lumii spulberate de tăvălugul păcatului. În episodul cu femeia păcătoasă ce-i onorează persoana, Domnul se vădește Împărat. Uns. Adică... Mesia. De aici insistența Bisericii de a așeza aici pocăința femeii ca fundament intrării în acordul final al Postului Mare. Invitat în casa și la masa fariseului – pe care aflăm că îl cheamă Simon și, cunoscându-l pe Luca putem bănui că tocmai acela îi povestește episodul –  o femeie păcătoasă din cetate aduce un alabastru cu mir „și stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, și cu părul capului ei le ștergea. Și săruta picioarele Lui și le ungea cu mir” (Luca 7, 37-38). Gesturi de iubită, de femeie ușoară, ar gândi unii. Chiar Simeon o spune cu subiect și predicat: „Acesta, de ar fi prooroc, ar ști cine e și ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă” (Luca 7, 39). Femeia, însă, desigur, bună cunoscătoare a bărbaților, se dovedește mai inteligentă duhovnicește. Simte că Hristos Domnul e mai mult decât un bărbat.

Nu, nu-l percepe ca pe un client, nu-i coboară statura duhovnicească a Mântuitorului. Ce simțise ea în Hristos e, cel mai probabil, ceea ce simțim toți: iertarea. Discreția și iubirea reunite într-o tandrețe fără sfârșit. Femeia stă „în spate, lângă picioarele Lui”. Pare că nu îndrăznește să privească Chipul. Iar Domnul o așează în antiteză, îndată, cu funcționărismul sterp, de gazdă suficientă, al fariseului. Nu. Hristos nu vine doar să ne satisfacă orgoliile pe pământ, doar să ne instaureze ca „vedete” locale. Tot parcursul capitolului 7 din Luca ne îndeamnă să privim atent la momentele descrise. Vindecare, înviere, lămurire, rostire a adevărului profetic. Ce nu făcuse dinaintea lor Iisus Hristos? Și Simeon tot se îndoiește asupra intuirii adevărului de către Hristos. Orbit, zicem azi, de funcția sa socială și de importanța acordată de intrarea lui Hristos în casa și la masa sa, Simeon simte că și-a atins scopul. Și uită de ritualul găzduirii.

Femeia păcătoasă, nu. Având conștiința păcătoșeniei sale, având viața sa dinaintea ochilor simte că Bărbatul Acela este mult altceva decât oricare dintre cei ce-i trecuseră pragul păcatului său. E atât de tandră înțelegerea pe care o are Domnul Hristos asupra femeii acesteia că rezistă după secole. Model de întâmpinare a păcătosului. Un om ce nu-l are pe Hristos dar crede, e convins de-a dreptul, că este omul lui Dumnezeu judecă după ordinea lumii. Femeie, păcătoasă, Iisus necunoscător. Femeia, umplută de o cunoaștere pocăită a iertării, nu are cuvinte ci gesturi de iubire. Iubire păcătoasă, poate, dar acum eliberată de păcat. Gesturi de femeie ieftină? Nicidecum. Știm acum, la veacuri distanță, că mirul din vasul de alabastru era extrem de scump. Poate că, cine știe, fusese plată păcatului sau cu banii din păcate îl cumpărase femeia (cf. Sfântului Ioan Gură de Aur). Dar adus dinaintea lui Hristos prețul păcatului se convertește în preț iertării. Descrierea gesturilor de ospitalitate ale femeii este remarcabilă, căci Domnul îi spune lui Simeon: „Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta și apă pe picioare nu mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi Mi-a udat picioarele și le-a șters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat, n-a încetat să-mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir mi-a uns picioarele mele” (Luca 7, 44-46). Imaginea este limpede în defavoarea lui Simeon. Domnul nu-l judecă. Îi pusese dinainte o pildă (Luca 7, 41-43) cu o întâmplare la îndemâna auditorului.

Un cămătar, doi datornici, două iertări. Și îl pune să calculeze dimensiunea bucuriei! Revin. Nu-l judecă. Și nu îl face să se simtă de neiertat. Îl pune însă în pielea femeii păcătoase. Și dovedește că femeia păcătoasă – la rigoare – era mai atentă la El decât Simeon, gazda Sa. Care asumase public găzduirea. Nu lipsa împlinirii de etichetă în găzduire este taxată de Hristos. Ci atenția lipită de celălalt în loc să se vadă omul pe sine. Orgolioși, deseori, ne credem cel puțin perfecți. Când nu ne credem singurii prefecți dintre oameni. Ori aici Domnul vede fractura din inima noastră. Un om care îndeplinește eticheta nu valorează cât unul care arde în duhul tandreții plinirii vocației sale. Ce lecție primim când citim Evanghelia aceasta. O femeie păcătoasă iubește mai curat decât cel ce lucrase o viață să-și șlefuiască eticheta socială. Asemeni Mariei Egipteanca. Care ne dovedește că tot ce știm despre pocăință nu contează cât tot ce facem pentru ca pocăința să ne schimbe viața.

Femeia primește un dar nesperat. Inexistent până atunci în conștiința credincioșilor Legii. Iertarea păcatelor. Pare incredibil. Este incredibil. Intuind mesianitatea lui Hristos – Unsul, miresia din Mirele Hristos, femeia primește darul pentru care Hristos-Mirele venise să îl aducă omenității – mireasă, Bisericii. Iertarea! Întreg efortul postului despre aceasta este. Despre comportamentul asumat al părerii de rău, al conștiinței păcatelor noastre. E frumusețea destinsă a textului acestuia. Să știm că Hristos-Dumnezeu vede dincolo de gesturile noastre. Nu vrea primiri zgomotoase. Ci gesturile pocăinței, predării noastre totale dinaintea Lui. Unii dintre Părinții Bisericii – Sfântul Nicolae Cabasila și Sfântul Maxim Mărturisitorul, mai întâi – au văzut în gesturile femeii păcătoase și darurile primite de omenirea păcătoasă ce își cere mântuirea: lacrimile – apa Botezului, mirul – Mirungerea și iertarea – ca Împărtășire din darul lui Hristos. Toate acestea se reașează în softul creștinului ce postește. E ca o reîncărcare de sens a postirii. Pentru a simți iertarea, continuăm să postim.

Iertarea păcatelor femeii produce reacție în grupul ce ședea la masă. „Cine este Acesta care iartă păcatele?” (Luca 7, 49). Nu. Nu cred că le-a mai ars de mâncare și băutură. Ce se întâmplase sub ochii lor depășea cu mult orice închipuire. Hristos nu stă să explice. Femeii îi spune însă: „Credința ta te-a mântuit; mergi în pace” (Luca 7, 50). De unde știa că femeia este credincioasă de vreme ce nu rostise nici o vorbă? Din tandrețea sa curajoasă. Până astăzi, femeia aceea șterge de pe fața lui Hristos scuipatul celor grăbiți să țipe nesăbuit la El, să-L acuze de toate nebuniile lor, să-I scuipe Fața cu ura omului care se simte sigur doar pentru că poate chema pe unii sau alții la masa puterii – de orice fel ar fi ea.

Femeia aceasta ne aduce aminte că, în conținut, credința se conjugă la feminin.

De la același autor

Ultimele din categorie