An de an sărbătoarea Sfintei Cuvioase Maicii noastre Parascheva este așteptată și întâmpinată cu multă și crescândă evlavie de cler și popor. Deși a trăit în urmă cu aproape un mileniu (în primele decenii ale secolului al XI-lea), Sfintele ei moaște au fost descoperite în chip minunat la puțină vreme după mutarea sa la Domnul (în localitatea Epivat, nu departe de Constantinopol), iar de atunci până în vremea noastră și până la „sfârșitul veacurilor” Sfânta Parascheva a revărsat, și continuă să reverse, nenumărate și felurite vindecări, răsplătind și miluind cu bogate și de folos binefaceri pe cei ce o cinstesc cu credință, atât în locurile unde ele au fost așezate cât și pretutindeni unde ea este invocată.

După ce „trupul ei nestricăcios”, „templu al lui Dumnezeu” (I Cor. 3, 16), adăpostit la biserica închinată Maicii Domnului din Târnovo (Bulgaria de astăzi) a revărsat multe daruri asupra credincioșilor din Imperiul vlaho-bulgar vreme de aproximativ 160 de ani (1235-1393/1396), a adus neprețuite binefaceri și asupra dreptmăritorilor creștini din Serbia vreme de 125 de ani (1396-1521), în timpul în care Sfintele ei moaște au fost așezate în Belgrad. Și credincioșii din fosta capitală a celui mai mare și longeviv Imperiu, cel bizantin, Constantinopolul, s-au împărtășit, vreme de aproximativ 120 de ani, de „ajutorul ei grabnic” (1521-1641).   

Din momentul strămutării ei în „binecuvântatul ținut al Bogdaniei”, în 13 iunie 1641, ea a devenit „luminătoarea casnică a Moldovei” și „izbăvitoarea tuturor celor ce o cheamă în ajutor”. 

Numeroase sunt mărturiile care menționează sau relatează cinstirea adusă Sfintei Parascheva în curgerea timpului, începând cu renumiții „călători străini”, continuând cu mari cronicari români, precum și cele publicate în diversele articole de presă apărute cu prilejul sărbătorii ei și, în mod particular, în momentele sau perioadele de încercare „prin care a trecut țara aceasta” (foamete, războaie, boli etc). Pe lângă informațiile păstrate, la care se adaugă și cele trei volume intitulate sugestiv „Binefacerile Sfintei Parascheva”, sunt milioanele de credincioși care, vreme de peste 382 de ani (1641-2023), au căutat-o pentru a i se închina, pentru a-i cere ajutorul și pentru a-i mulțumi pentru feluritele binefaceri primite de la cea pe care Biserica o numește pe drept cuvânt „mult folositoare” și „grabnică ajutătoare”. 

O cinstire aparte i-a fost adusă Sfintei în timpul regimului comunist, în pofida faptului că libertatea de manifestare religioasă a fost drastic limitată de autoritățile atee. Cu toate acestea, credincioșii au avut mereu speranța și chiar convingerea că doar Biserica, Dumnezeu și Sfinții îi pot ajuta în acele grele timpuri și îi vor salva de regimul totalitar ce părea de nezdruncinat. Legătura cu Dumnezeu manifestată și prin cinstirea sfinților le-a dat nădejde și tărie întru menținerea și cultivarea credinței. Așa înțelegem păstrarea drepteicredințe într-o perioadă în care disciplina Religie era eliminată din școală, iar frecventarea bisericii era îngrădită, mărturie, în acest sens, stând rostirea cuvintelor „Dumnezeu este cu noi” și a rugăciunii domnești „Tatăl nostru” în zilele sângeroase ale sfârșitului de decembrie a anului de grație 1989.

Însă cinstirea ei de secole a căpătat noi forme de manifestare, chiar de mare amploare, după dobândirea libertății de exprimare a sentimentului religios, în mod deosebit în vremea arhipăstoririi la Iași, ca mitropolit, a Părintelui Patriarh Daniel, care a adus an de an, începând din 1996, moaște ale unor sfinți sau relicve sfinte. Această practică liturgică de cinstire a sfinților, prezentă în toată istoria Bisericii și nu numai, nu a însemnat altceva decât reluarea unei vechi și valoroase tradiții. În această frumoasă și duhovnicească rânduială s-a înscris și Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei.

În anul mântuirii 2023, dedicat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române „pastorației persoanelor vârstnice” și „imnografilor și cântăreților bisericești”, Părintele Mitropolit Teofan a binecuvântat aducerea la Iași, alături de Sfânta Cuvioasă Parascheva și a celorlalte fragmente de sfinți aflați în Patrimoniul sacru al Catedralei mitropolitane din Iași (33 la număr), a moaștelor Sfântului Andrei, Arhiepiscopul Cretei. 

Acesta mare sfânt și imnograf al Bisericii, pomenit în Biserica Ortodoxă în data de 4 iulie, a trăit în a doua jumătate a veacului al VII-lea și în prima jumătate a celui de-al VIII-lea veac. El este autorul celui dintâi, dar și al celui mai cunoscut canon de pocăință, care-i poarte numele și care a devenit parte integrantă și specială a programului liturgic din Sfântul și Marele Post (el citindu-se în prima și a cincea săptămână).                  

Nu am cunoștință să existe mărturii, dar sunt încredințat că tânăra Cuvioasă Parascheva a cunoscut și a ascultat Canonul cel Mare în mănăstirile pe unde Dumnezeu i-a călăuzit pașii vieții și, mai cu seamă, a trăit învățăturile inspirate de Duhul Sfânt pe care Sfântul Andrei le-a fixat în canonul său, atât în vremea viețuirii sale în așezămintele monahale cunoscute (Mănăstirea Maicii Domnului din Heracleea-ținutul Pontului, într-o mănăstire de maici din pustiul Iordanului-Israel și în Vlaherne-Constantinopol), cât și în locul natal (Epivat) unde a fost chemată de îngerul Domnului să-și dea obștescul sfârșit. Singura și sigura dovadă în acest sens este însăși viața sa, scurtă ca durată, dar intensă ca trăire, plină de asceză și de smerenie, de pocăință și de rugăciune cu lacrimi.

În acest an moaștele Sfintei Parascheva au fost scoase în incinta Ansamblului mitropolitan și așezate în baldachinul special amenajat ceva mai devreme decât de obicei, sâmbătă, 7 octombrie, pe de o parte pentru a înlesni închinarea pelerinilor pe îndelete, iar pe de alta de a evita aglomerația credincioșilor, urmând ca moaștele Sfântului Andrei Criteanul, Arhiepiscopul Cretei, să sosească în capitala Moldovei miercuri, 11 octombrie. 

Din acest motiv, la tradiționala procesiune, intitulată sugestiv de Părintele Patriarh Daniel în urmă cu aproape trei decenii,  Calea Sfinților, au fost purtate pe traseul îndătinat, cu „laude și cântări duhovnicești”, de cete de cuvioși și cuvioase, de clerici și mireni, de tineri și vârstnici, de oameni învățați sau simpli, de reprezentanți ai autorităților centrale și locale, având în frunte pe cei doi ierarhi ai Arhiepiscopiei Iașilor, Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Teofan și Preasfințitul Părinte Episcop-vicar Nichifor Botoșăneanul, însoțite de jandarmi cu făclii aprinse, dar și de numeroși credincioși având în mâini lumânări aprinse și suflete calde, străjuiți și întâmpinați pe tot traseul de mulțime de credincioși, moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva și ale sfinților aflați în Patrimoniul sacru al Catedralei mitropolitane. 

Pelerinajul sau procesiunea Calea Sfinților are multiple înțelesuri duhovnicești, dintre ele amintind: 

Întâi de toate, procesiunea începe de la biserică (biserica Catedralei), trece prin fața mai multor biserici (capela Maternității „Cuza Vodă”, „Sfântul Sava” și „Sfinții Trei Ierarhi”) și se încheie (tot) la biserică (Catedrală). Așadar, simbolic, venim de la Dumnezeu, călătorim cu El și ne întoarcem la El. Cu alte cuvinte, însă formulat negativ: „Drumul care nu duce la Biserică nu duce nicăieri”. 

În al doilea rând, între bisericile amintite se află instituții publice și locuințe private. Aceasta înseamnă că Sfinții sfințesc și binecuvântează instituțiile, lucrarea lor și oamenii. De aceea, atât în cea mai impunătoare Catedrală, cât și în cea mai modestă bisericuță ne rugăm pentru „pacea a toată lumea”, pentru „poporul român”, pentru „conducătorii noștri”, pentru „orașul acesta, țara aceasta, pentru cei ce cu credință viețuiesc în ele” .

În al treilea rând, Sfinții aflați în procesiune se întâlnesc cu sfinții aflați în bisericile de pe traseu, atât cu Sfinții ale căror moaște sunt așezate în piciorul Sfintei Mese din Sfântul Altar, cât și cu sfinții ale căror moaște sunt așezate spre închinare (în biserica „Sfântul Sava” se află fragmente din moaștele Sfintei Mare Mucenițe Marina și ale Sfântului Mucenic Trifon; la biserica Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” se află un fragment din moaștele Sfântului Ierarh Vasile cel Mare”), ei fiind nu doar rugători și mijlocitori pentru noi, ci și modele de viețuire pentru cei ce suntem „străini și călători pe acest pământ” (Evrei 11, 13), suntem, cu alte cuvinte, pe „calea” acestei vieți pământești, trecătoare, îndreptându-ne spre viața cea cerească și nemuritoare.

În al patrulea rând, prezența mai multor sfinți, din epoci și locuri diferite, de profesii și vârste variate, de genuri și pregătire felurite, ne arată că sfințenia este o realitate, că ea este posibilă și accesibilă tuturor celor ce doresc acest lucru și că toți oamenii, indiferent de distincțiile amintite (la care se pot adăuga și altele) suntem chemați la sfințenie și mântuire (I Petru 1, 16). 

În al cincilea rând, dacă doar prezența unui sfânt ne cheamă pe noi, cu atât mai mult a mai multor sfinți, ne îndeamnă, ne încurajează și chiar ne ajută prin această manifestare duhovnicească să devenim, an de an, „făptura cea nouă” (II Cor. 5,17), în sensul de a deveni mai buni, oameni cu viață îmbunătățită. 

În al șaselea rând, deși procesiunea Calea Sfinților este un eveniment eclesial comunitar, ea are și un profund caracter personal, acela de a „pune început bun” vieții noastre duhovnicești, de a-i lua pe sfinți în ajutor și de a călători cu ei pe calea spre Împărăția cerurilor.