Suntem, așadar, în Capernaum. Locul chemării din săptămâna trecută, locul în care ni s-a explicat atât de atent cum Ortodoxia crește din chemare și se desăvârșește în admirare. Și în doxologie, lăudarea Lui. Sunt patru prieteni ce-l poartă pe un al cincilea, un slăbănog, dinaintea Mântuitorului ca Vindecător. Aglomerație. Vociferări. Glasuri ridicate foarte probabil împotriva lor. Nu ar fi primii și nici ultimii oameni deranjați că este tulburată comoditatea „ascultării cuvântului” de agitația gestului fraternal. Un soi de reacție de acest gen puteți oricând surprinde în propria comunitate creștină – fie Biserica noastră, fie confesiunile cotidianului, inclusiv ideologice – atunci când suntem absorbiți de propria imagine în ce privește credința și nu înțelegem că ea presupune o vedere a lui Dumnezeu prin semenul nostru. Că în zadar ne lăudăm cu vederea lui Dumnezeu dacă nu vedem aproapele în nevoi. Așa cum zadarnică este asceza ajutorării aproapelui fără sporirea întru cunoașterea lui Dumnezeu. E și gândul Sfântului Grigorie Palama – cel sub al cărui nume este așezată Duminica aceasta – în tâlcuirea Legii celei noi, a Legământului prin care Trupul și Sângele Lui ne fac o singură familie, Sinaxa Bisericii. În care contăm toți prin chip al Său și ne căutăm toți asemănarea cu El.

Ce face Iisus Domnul în Capernaum ține de lecția Evangheliei. Suntem cu toții fiii lui Dumnezeu și nimeni, niciodată, în nici o situație, nu ne poate limita accesul la El. Totuși, atunci când suntem slabi, slăbănogiți de boală, la limita morții și sub presiunea durerii, avem nevoie de oameni. Cei patru bărbați care poartă rănitul ne aduc aminte mereu că omul are nevoie de om pentru a ajunge dinaintea lui Dumnezeu-Omul. E nevoie de noi toți, unul pentru altul, pentru ca omul aflat la nevoie, aproapele nostru, să poată să fie adus dinaintea lui Dumnezeu. Îmi pare ca un sobor al prieteniei echipa aceasta de oameni curajoși. Gestul lor final – spargerea acoperișului ca o spargere de conștiință, cum scria Kierkegaard – arată determinare, hotărârea de a-i aduce dinainte un pierdut, un „marginalizat” despre care ei și noi credem mereu că e uitat tocmai de Acela care ne-a dat memoria vie a întrajutorării.

Domnul nu pare că-i vindecă paralizia, la prima vedere. Ci-i oferă o vindecare ce ne scapă – până astăzi – ochilor noștri. Iertarea de păcate! Aici este zona fixată zona credinței în aria cunoașterii umane. Credem numai ceea ce vedem. De aceea nu credem în iertare. Pentru că nu credem în pocăință. Și continuăm să judecăm îngust, grăbit, neatent iertările prin care ne crește Domnul inima pentru curajul cunoașterii Sale. Cei patru – asemănați de Sfântul Grigorie Palama cu cele patru Evanghelii ce ne aduc dinaintea iertării lui Hristos – reprezintă nevoia de sprijin a fiecăruia dintre noi dinaintea suferinței. De orice fel ar fi. Și nevoia de ajutor în mărturisirea neputințelor, așa cum este și vremea Postului.

Cărturarii, siguri pe ei precum Faraon odinioară pe puterea sa, acesta din urmă chemând plăgile peste poporul său numai din lipsa smereniei. Și aici îi seamănă cunoscătorii Cărții care însă nu-l cunoșteau pe Dumnezeul cel Viu. Citeau literele cărții lui Moise dar nu călcaseră desculți pe Munte și nu primiseră glas din rugul ce ardea dar nu se sfârșea în arderea sa. Nu urcaseră în Muntele Legii și nu petrecuseră în pustie patruzeci de ani. Nu trăiseră pentru ca Legea să le devină viață. De aceea nu-i interesa viața aproapelui. Nici suferința lor. Aduc, oarecum, cu cei prezenți prin studiouri de televiziune ori prin colțuri de facebook și care preferă să aibă dreptate în numele obsesiilor lor mai mult decât să afle adevărul prin iubire și acceptarea măsurii iertării lui Hristos. Poate de aceea ne este adus acest moment la inima noastră. Noi înșine suntem în exercițiul Exodului, Ieșirii, dinspre nepocăință în pocăință, de la moarte la viață în vremea Postului Paștelui.  Dinamica postirii ține de clipa în care poporul lui Israel, condus de Moise, își află scăparea din ținutul Goshenului spre Țara Făgăduinței. După 400 de ani de robie. Și alți 40 de ani de rătăcire din cauza nepocăinței și îndoielii. Lipsei de credință. Așa și noi timp de patruzeci de zile trecem prin pustia postirii pentru a primi Iertarea. Pentru a face din ea prilej de vindecare dinspre interior spre afara noastră. Dinspre suflet spre trup.

Domnul știe cât de dificili sunt oamenii ce se bazează prea mult pe rațiune și cum ei anulează spiritualul de dragul unei rațiuni materialiste. Și le oferă semnul. Argumentul. Îl vindecă pe bolnav. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că omul s-ar fi vindecat în timp datorită iertării ce creștea în lăuntrul său. O știm toți cei care am trecut printr-o suferință. Când sufletul este în pace, trupul se ocupă de sine oarecum, se vindecă. Încet, dar desăvârșindu-se parcă în unitate cu un suflet vindecat. Este imaginea aceea a optimismului ce vindecă dinspre interior depresia ori căderea în suferință a trupului. Hristos Domnul ne arată că dacă după nevoile trupești suntem asemeni oricărei făpturi, după nevoia de iertare ne ridicăm deasupra oricărei făpturi. Dar iertarea nu este doar un exercițiu de curtoazie ci puterea lui Dumnezeu. Cea care ridică norul de lumină ce apără poporul lui Dumnezeu în fuga din Egipt, cea care desparte apele Mării Roșii, cea care ne biruie necredința și neîncrederea noastră. Pentru aceea, Biserica este asemănată cu poporul lui Israel. O veche tradiție evreiască povestește că la eliberarea poporului lui Israel din Egipt, pe când israeliții calcă neîncrezători pe solul Mării despărțite prin puterea lui Dumnezeu, parte din puterile cerești i-au spus Domnului: „Doamne, pe oamenii aceștia vrei să-i eliberezi? Pe aceștia, aceștia care s-au închinat la idoli, care au jertfit asemeni egiptenilor fiarelor prinse în statui de aur ori care au trăit în ură precum oamenii lui Faraon, precum Faraon însuși?”. Domnul însă le răspunde: „Vă scapă din vedere un amănunt”. Aceia îl întreabă: „Care?”. Iar Domnul le spune: „Așa erau până acum – când ajunseseră la pragul mării ce se despărțea pentru salvarea lor – dar acum e important altceva: Merg împreună!”. Acest „merg împreună” e sensul celor patru care poartă bolnavul, e sensul mergerii la Biserică purtând neputințele noastre și ale celor ca noi, e sensul sobornicității Bisericii. E sensul spargerii coperișului indiferenței spre aducerea suferinței dinaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.

Bolnavul se înalță cam cum o facem noi după o Spovedanie adevărată, plină de smerenie și părere de rău. Plutim ca și cum ceva paralizat în noi se vindecă. Nu e vorba de o terapie și atât, de o medicamentație potrivită și atât. Ci de această realitate a împreună – a lucrării om-Dumnezeu în restaurarea umanului. Pare că Domnul nu doar îl vindecă. Ci îl întoarce din moarte, îl învie, așezându-l în mijlocul celor din Capernaum ca și cum l-ar lăsa semn al propriei Sale Învieri. Cel care Învie așează semnul învierii în mijlocul lor precum Moise odinioară așezare șarpele de aramă în fața poporului ca privind la acesta să vindece pe oamenii săi de mușcătura veninoasă a șerpilor. Mușcătură ucigașă. Vor crede în Înviere pentru că omul mort în paralizie a înviat? Nu știm. Dar întrebarea nu este adresată celor din Capernaum ci nouă, fiecăruia dintre noi în parte și tuturor laolaltă. Comunitate care... mergem împreună. Departe încă strălucesc zorii Învierii. Mergem mai departe, mergem împreună!

Sursa: tribuna.ro