Spunea ucenicul lui că părintele Iov era, mai ales noaptea, nelipsit de la biserică. Tot timpul stătea în picioare în urma tuturor, cu privirea în jos şi cu rugăciunea pe buze. Apoi se întorcea la chilie şi citea acatistul şi paraclisul Maicii Domnului, către care avea mare evlavie.

Bunul nevoitor era, de asemenea, foarte milostiv cu cei săraci. Zilnic veneau la el copii orfani, bolnavi, oameni săraci din satul Pipirig, şi-i cereau milostenie. Iar părintele Iov îi ospăta pe toţi cu mâncare de la bolniţă. Apoi le dădea câte un ban, iar celor bolnavi le împărţea medicamente şi îi trimitea cu pace la casele lor.

Spunea ucenicul său că pe fiecare îl aşeza la masă cu dragoste şi îl întreba: 

– Cum vrei să fie ciorba, mai caldă sau mai rece?

Iar pe altul îl întreba: 

– Vrei ceai amar pentru stomac sau o baie caldă la picioare? 

Cum dorea fiecare, aşa îl servea, cu o dragoste rar întâlnită, căci părintele Iov era întărit şi umbrit de darul Duhului Sfânt.

Odată, l-a întrebat un părinte dacă monahul este dator să dea milostenie la săraci. Iar bătrânul a răspuns: 

– Dacă ai, trebuie să dai! Numai dacă nu ai nimic, nu eşti dator să dai milostenie. 

– Dar călugării nu sunt scutiţi de milostenie? Eu cred că numai mirenii sunt datori să o facă. 

– Da, a răspuns bătrânul, călugării adevăraţi sunt scutiţi de milostenie. Dar eşti călugăr? Călugării nu trebuie să aibă nimic, să fie lipsiţi de orice materie, să poarte o singură haină, şi aceea veche. Însă, dacă ai şi nu dai milostenie, poţi să scapi de mustrarea oamenilor, dar de mustrarea lui Dumnezeu nu poţi scăpa.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 541-542)