Monahul Marcu Dumitrescu era numit de gardieni „fachirul”

Niciodată nu plângea, oricât de mari ar fi fost chinurile la care era supus. Harul lui Dumnezeu îl acoperea, dar temnicerii nu ştiau de astfel de lucruri. Odată, însă, a izbucnit în plâns. „Gata! L-am biruit pe fachirul!”, au strigat bucuroşi anchetatorii. Însă nu era nici pe departe aşa. Părintele Marcu plângea de mila celui ce era bătut lângă dânsul.

Monahul Marcu Dumitrescu, de la Mănăstirea Sihăstria (1910-1999)

Acest mare nevoitor era de loc din comuna Hătcărau, judeţul Prahova, şi s-a născut dintr-o familie binecuvântată cu 11 copii, din botez fiind numit Constantin. Murindu-i tatăl în Primul Război Mondial, mama şi-a crescut singură toţi copiii. Mai târziu, Constantin, renunţând la căsătorie, şi-a terminat şcoala şi şi-a închinat viaţa lui Hristos, slăvindu-L ziua şi noaptea.

Fiind foarte râvnitor pentru dreapta credinţă şi călăuzind mulţi tineri pe calea mântuirii, îndreptându-i spre Hristos, a avut mult de suferit, fiind acuzat şi aruncat în închisori, unde a pătimit mult. Prin răbdarea sa şi mila Domnului, a fost călăuzit la viaţa monahală şi a intrat în obştea Mănăstirii Slatina (Suceava), în anul 1951 fiind îmbrăcat rasofor în această mănăstire.

În anul 1968 se închinoviază la Mănăstirea Sihăstria şi este tuns în monahism în anul 1975, primind numele de „Monahul Marcu”, găsindu-şi aici liniştea, în ascultare şi în neîncetată rugăciune.

În anul 1999, după 30 de ani de nevoinţă şi ascultare deplină, fericitul monah Marcu, cunoscându-şi dinainte sfârşitul, şi-a dat sufletul cu pace în braţele Domnului, pe care L-a iubit şi L-a purtat toată viaţa în inima sa.

Despre mama sa, pe nume Ana, Părintele Marcu spunea: „A avut o viaţă de călugăriţă. Dormea două ore pe noapte. După ce îşi adormea toţi copiii, mergea şi se ruga într-o cămăruţă alăturată, în linişte. A doua zi, se scula prima şi pregătea totul pentru fiecare, pentru că începea o nouă zi”.

Părintele Marcu a fost un om de mare nobleţe sufletească. Pe când era în închisoare, gardienii îl numeau „fachirul”, pentru că niciodată nu plângea, oricât de mari ar fi fost chinurile la care era supus. Harul lui Dumnezeu îl acoperea, dar temnicerii nu ştiau de astfel de lucruri. Odată, însă, a izbucnit în plâns. „Gata! L-am biruit pe fachirul!”, au strigat bucuroşi anchetatorii. Însă nu era nici pe departe aşa. Părintele Marcu plângea de mila celui ce era bătut lângă dânsul.

(Arhimandrit Ioanichie BălanPatericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 763-764)

De la același autor

Ultimele din categorie