Monahul Marcu Dumitrescu – Găsim drumul cel bun când Îl regăsim pe Dumnezeu

Când Dumnezeu te părăseşte şi tu simţi această părăsire din partea Lui, trăieşti o stare atât de cumplită, încât nu poţi s-o exprimi în cuvinte, dar atunci ţi se iartă cel mai mult păcatele. 

Un frate i-a spus: „Părinte, nu mă pot smeri şi nu-mi pot tăia voia. Ce să fac?”. Părintele Marcu i-a zis: „Ei, vrând-nevrând, tot trebuie să te smereşti până la urmă!”.

A zis odată Părintele Marcu către un frate care venise cu păcate grele din lume: „Când Dumnezeu te părăseşte şi tu simţi această părăsire din partea Lui, trăieşti o stare atât de cumplită, încât nu poţi s-o exprimi în cuvinte, dar atunci ţi se iartă cel mai mult păcatele”.

Un frate i-a spus părintelui că uneori se simte tulburat în biserică. Părintele l-a întrebat: „De ce judeci pe fraţi?”. Aceasta l-a pus pe gânduri pe acel frate, pentru că el nici nu-şi închipuia care era de fapt rădăcina acelor ispite.

Mulţi fraţi şi părinţi veneau la Părintele Marcu cu necazurile lor, deşi părintele era un simplu călugăr. El le dădea sfaturi şi îi ajuta cu rugăciunea. Câteodată, când era vreo problemă mai deosebită, părintele le dădea sfat, dar punea pe respectivul frate să-şi întrebe şi duhovnicul (sau dacă nu se putea, atunci să întrebe alt duhovnic iscusit) dacă e de acord cu sfatul său sau nu. Iar dacă duhovnicul nu aproba ceea ce spusese Părintele Marcu, părintele imediat se smerea şi căuta să-l ajute altfel pe frate, fie şi numai cu rugăciunea.

Odată, l-a întrebat un ucenic: „Părinte Marcu, de ce nu v-aţi făcut preot?”. Părintele a răspuns: „Aşa a fost voia lui Dumnezeu”.

Părintele Marcu a avut o minte foarte ordonată şi limpede. La vârsta de 88 de ani, observa şi corecta greşeli din cărţile pe care le citea (care erau greşeli de tipar, dar schimbau şi sensul frazei).

Apoi părintele avea şi o ordine desăvârşită în chilie. Fiecare lucru avea locul lui. Chiar şi creionul; dacă ucenicul îl folosea şi îl punea pe masă înapoi, dar nu la locul lui, părintele îl chema şi îi spunea să pună creionul la locul său.

Întotdeauna părintele era foarte atent la fiecare cuvânt al rugăciunii şi la înţelesul lui. Odată, l-a îndemnat pe un frate începător să spună zilnic „Rugăciunea pentru mântuire”. Apoi a tălmăcit înţelesul fiecărui cuvânt în parte.

(Arhimandrit Ioanichie BălanPatericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 768-769)

De la același autor

Ultimele din categorie