Ieroschimonahul Orest Baldovin, de la Chilia „Sfântul Ipatie” – Vatopedu, din Muntele Athos (†1878)

Acest părinte vrednic de pomenire, împreună cu fratele său, Anastasie, au fost cei mai apropiaţi ucenici ai Sfântului Ierarh Calinic. Era de loc din împrejurimile oraşului Bucureşti. În anul 1830 intră în obştea Mănăstirii Cernica, unde primeşte îngerescul chip al călugăriei, prin mâinile marelui stareţ.

Fiind foarte ascultător, ajunge ucenic de chilie al Cuviosului Calinic, împreună cu fratele său, Anastasie. Şi atât de mult îi iubea cuviosul, că adeseori îi chema la sine şi îi hrănea cu multe sfaturi şi cuvinte de folos. Uneori le poruncea să împartă milostenie la săraci, alteori le prevestea lucruri de taină, care se împlineau întocmai. Pentru smerenia şi blândeţea lui, Sfântul Calinic l-a învrednicit pe monahul Orest de darul preoţiei şi acesta slujea cele sfinte cu multă râvnă în Biserica Domnului.

Dorind să se retragă la linişte, cu puţin înainte de anul 1850, Ieroschimonahul Orest Baldovin se duce la Mănăstirea Cheia. Dar, negăsind destulă odihnă, după câţiva ani se duce la Muntele Athos, cu binecuvântarea stareţului, împreună cu ucenicii săi, monahii Ipatie şi Ilie. Deci, plăcându-le locul şi liniştea, au cumpărat de la Mănăstirea Vatoped, cu 7000 de lei, chilia cu hramul „Sfântul Ierarh şi Mucenic Ipatie”, situată la 2 kilometri mai sus de Vatoped.

Aici, bunul nevoitor înnoieşte în întregime Chilia „Sfântul Ipatie”, plantează măslini şi viţă-de-vie şi primeşte numeroşi ucenici din ţară. Spun părinţii români din Muntele Athos, care l-au cunoscut, că Ieroschimonahul Orest era vestit în tot muntele pentru sfinţenia vieţii sale, pentru blândeţea şi iubirea lui de străini. Că era dulce şi înţelept la cuvânt, slujea cele sfinte cu mare evlavie, avea darul rugăciunii şi odihnea pe toţi, ca un alt Avraam. Din cei 700 de călugări români ce se nevoiau pe atunci în Athos, mulţi poposeau la chilia părintelui Orest pentru spovedanie şi cuvânt de folos. Îl căutau încă numeroşi pelerini din ţară, sihaştri şi nevoitori greci, ruşi, bulgari şi sârbi, deoarece Ieroschimonahul Orest ajunsese un iscusit duhovnic al Muntelui Athos.

Pentru mai multă linişte, părintele Orest şi-a făcut în pădure două colibe, unde se nevoia singur, mai ales în vremea postului. Odată, le-a spus ucenicilor: 

‒ Binecuvântaţi, părinţilor, să mă duc la colibă!

Ajungând aproape de colibă, deodată s-a repezit asupra lui o viperă ca să-l omoare. Iar el a pus metaniile în faţa şarpelui şi a zis: 

‒ Nu-ţi fac nici un rău, nici tu să nu-mi faci mie!

Apoi, cerând ajutorul Sfântului Ipatie, îndată s-a îmblânzit şarpele şi, ruşinându-se, s-a retras în pădure.

Cuviosul Orest, văzând biserica veche a Sfântului Ipatie în parte ruinată, cu multă trudă a reînnoit-o în anul 1873, primind mult ajutor din ţară. Astfel, părintele Orest Baldovin a condus mulţi ani această „chilie”, ca o făclie aprinsă în sfeşnic, cu iubire părintească, cu post, cu rugăciune şi adânc de smerenie, făcându-se în toate pildă vie ucenicilor săi. Apoi, ajungând la adânci bătrâneţi, a chemat la sine pe ucenici şi le-a spus: 

‒ Fiilor, de acum eu merg pe drumul pe care m-a chemat Dumnezeu, Cel ce a zis: Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). 

Iar ucenicii, întristându-se, l-au întrebat: 

‒ Preacuvioase părinte, ce vom face după trecerea sfinţiei tale din viaţă?

Îmbărbătându-i, bătrânul le-a răspuns: 

‒ Fiii mei iubiţi, să aveţi nădejde în Dumnezeu, să cereţi ajutorul Maicii Domnului şi al Sfântului Ipatie şi să păziţi cu sfinţenie rânduiala rugăciunii şi a canonului călugăresc. Aşa de veţi trăi, veţi petrece viaţa cu pace, ca şi cum am fi împreună, şi Dumnezeu va păzi lăcaşul acesta şi pe voi fără nici o vătămare. Împliniţi acestea şi vă veţi mântui!

Zicând acestea, s-a retras în chilia sa şi s-a rugat singur cu post şi cu lacrimi timp de trei zile. Iar la Praznicul Înălţării Sfintei Cruci, 14 septembrie 1878, a slujit Sfânta Liturghie, apoi a zis către ucenici: 

‒ Iertaţi-mă, fraţilor, şi Dumnezeu să vă ierte! 

Şi îndată şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 445-447)