Dreptmăritori creştini,

Prima Duminică din Postul Paştilor se numeşte Duminica Ortodoxiei, sărbătoare care a fost aşezată în prima Duminică din Postul Mare, a anului 843. Atunci creştinătatea ortodoxă a obţinut o strălucită biruinţă asupra iconoclaştilor, asupra celor ce se împotriveau icoanelor şi le scoteau afară din sfintele biserici.

Pentru noi cei de astăzi, Duminica Ortodoxiei ne aduce amine de acest triumf decisiv al adevărului în trecutul Bisericii dreptmăritoare. De asemenea, Duminica Ortodoxiei ne cheamă să ne bucurăm de ziua onomastică a Bisericii, prilej minunat pentru noi de a cugeta la frumuseţea tainică a Ortodoxiei.

Iubiţi credincioşi,

Ieslea Betleemului, Crucea Golgotei, Mormântul gol şi muntele Măslinilor de unde Iisus S-a înălţat la ceruri, dar mai ales sfânta zi a Rusaliilor sunt cele cinci coloane de granit pe care se fundamentează Biserica lui Hristos.

Într-o predică de Rusalii, Sfântul Ioan Gură de Aur glăsuieşte astfel: „Precum Hristos a spus despre Sine: Iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor şi de aceea putem serba Crăciunul pururea aşa şi despre Duhul Sfânt a spus: Va fi cu voi în veac şi de aceea putem serba şi Cincizecimea pururea. Ba putem prăznui chiar în fiecare zi atât Învierea cât şi Cincizecimea, pentru că în fiecare zi e şi Duhul Sfânt şi Domnul înviat cu noi”.

Duhul Sfânt, pătrunzându-ne cu prezenţa Sa, ne face tot mai mult după chipul Fiului, adică fii adoptivi ai Tatălui. Unde este Hristos şi Duhul cu noi? În Biserică unde Duhul Fiului coboară nevăzut, dar în chip real, întocmai cum S-a coborât în chipul limbilor ca de foc la Cincizecime sau la Rusalii.

Credinţa ne ajută să pătrundem în lumea suprafirească a Bisericii, „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15) şi deci, deţinătoarea adevărului mântuitor. În acest sens, Sfântul Irineu scrie: „Unde este Biserica, acolo este şi Duhul Sfânt. Iar unde este Duhul Sfânt, acolo este plinătatea harului şi tot adevărul”. De aceea, Biserica a fost numită şi raiul cel duhovnicesc, în care i se descoperă credinciosului lumea supranaturală, unde se află tainele ei cele mai adânci.

Biserica, după expresia Sfântului Ipolit, este locul „unde înfloreşte Duhul”; ea este „cortul lui Dumnezeu printre oameni” (Apoc. 21, 3) şi „mama noastră” (cf. Gal. 4, 26).

În Biserică este cuprins tot ce există: Dumnezeu şi creaţia, cerul şi pământul, spiritualul şi materia, eternul şi temporalul, nemărginirea şi spaţiul. În Biserică avem cele şapte Sfinte Taine, canale de sfinţenie, prin care se revarsă în lume energiile necreate, fluviile harului sfinţitor. Aici, ori de câte ori se săvârşeşte Sfânta Liturghie, Se coboară Hristos şi Duhul Sfânt, se coboară forţe cereşti care nu ating pământul, cetele îngereşti şi duhurile fraţilor noştri adormiţi, care vin în casa lui Dumnezeu spre a-şi lua bucuria din jertfa lui Hristos, celebrată pe Sfântul Altar.

Biserica este un „laborator” duhovnicesc în care cele pământeşti se unesc cu cele cereşti, firea omenească fragilă şi slabă se întâlneşte cu harul Duhului Sfânt şi devine diamantul de mare preţ în care străluceşte Dumnezeirea. În Biserică se află plenitudinea mijloacelor de mântuire; în ea noi dobândim sfinţenia, prin harul lui Dumnezeu.

Biserica este locul în care se înaintează spre înviere. Biserica este pelerină spre cer, pentru că Hristos e Cale spre cer şi Cel Ce călătoreşte cu ea şi în ea spre cer. Biserica este rugul aprins, dar nemistuit de focul iubirii dumnezeieşti. Biserica este nava care ne scoate din limitele timpului istoric. Biserica este Vitezda în care se pot spăla şi curăţi toţi cei bolnavi, oprimaţi şi dezorientaţi, furii, desfrânaţii, lacomii, ucigaşii şi dezmoşteniţii soartei, primind gratuit iertarea. Biserica este Împărăţia cerurilor pe pământ, care străluceşte oamenilor prin cuvântul, faptele şi prezenţa lui Hristos.

Biserica ne transmite pe Hristos din ea şi ocazionează sălăşluirea în noi a lui Hristos, Care locuieşte în ceruri. Hristos este Capul Bisericii, Trupul Său tainic (Efes. 1, 23), ale cărui membre suntem noi toţi cei botezaţi, miruiţi şi împărtăşiţi cu Sfintele Taine.

Dar mare este bucuria şi speranţa noastră când ştim că în viaţa Bisericii, alături de Hristos, un rol extraordinar îl are Preacurata Lui Maică, care a fost dată ca mamă ucenicului Ioan de către Iisus, când murea pe Cruce, prin cuvintele „Femeie, iată, fiul tău!” (cf. In. 19, 26-27). Din acel moment a devenit mama lui, mama Bisericii şi mama noastră a tuturor.

În cer şi pe pământ, nimeni nu iubeşte ca ea, nimeni nu miluieşte ca ea. De aceea, acum şi în ceasul morţii, dacă o avem pe Maica Domnului avocat sau mijlocitoare, nu se poate să pierdem procesul chiar dacă am avea un noian de vină. Pe bolta Altarului este Maria, Panaghia (Preasfânta), iar pe cupola turlei este Hristos, Pantocratorul (Atotţiitorul), aşa că Mama şi Fiul coboară surâsul lui Dumnezeu asupra umanităţii adunate în Biserică şi conduc Biserica spre piscurile Împărăţiei neînserate. Fiul lui Dumnezeu ne-a dat-o pe Mama Sa ca şi mai mult să îndrăznim a ne apropia de El.

Avea dreptate poetul Ioan Alexandru când spunea: „Mama şi Pruncul sunt de ajuns/Acest pământ în veci să fie uns”. Mama participă, alături de Prunc, la soarta de suferinţă a omenirii, uşurându-i-o.

De-a lungul veacurilor s-au ivit prooroci mincinoşi, păgâni, eretici, comunişti atei, liberi cugetători, care au sfâşiat în bucăţi cămaşa lui Hristos, sau au defăimat adevărul Dumnezeiesc şi l-au desfigurat. Dar Biserica dreptmăritoare, călăuzită de Duhul Sfânt, a păstrat învăţătura de credinţă neştirbită, ferind pe credincioşii ei de minciună şi de rătăciri.

Deşi Biserica creştină a fost tulburată de prigoană sângeroasă şi de batjocură dispreţuitoare, a biruit. Fără bani, fără oşti, fără tancuri, Biserica a înfrânt toate uneltirile spiritului şi ale puterii „celui rău” (cf. Mt. 6, 13) şi păşeşte calmă precum păşeşte soarele peste învolburările norilor care îi întunecă uneori lumina, dar nu o pot stinge. „Ce e val, ca valul trece”, zice marele nostru poet Mihai Eminescu. Biserica pluteşte înainte mândră şi biruitoare, continuându-şi misiunea ei divină în această lume.

Biserica este mereu triumfătoare. Alături de ea s-au prăbuşit regate, tronuri şi ideologii care păreau veşnice. „Casa lui Dumnezeu” (I Tim. 3, 15) rămâne neclintită ca acea cetate sau casă zidită pe stâncă peste care au venit valuri şi vânturi, dar nu s-a prăbuşit (cf. Mt. 7, 25). Biserica, acest pom al adevărului, s-a întărit prin furtuni şi a confirmat că este sădirea lui Dumnezeu, Celui Ce a zis: „Biserica Mea nici porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18). Ea rezistă pentru că este umbrită de Duhul lui Dumnezeu, Care o întăreşte şi o susţine.

Până la revenirea glorioasă a lui Hristos, „Biserica înaintează peregrinând printre persecuţiile lumii şi mângâierile lui Dumnezeu” (cf. Fericitul Augustin). Duhul Sfânt face din Biserică „templu al Dumnezeului Celui viu” (II Cor. 6, 16) şi din mădularele ei face „părtaşi ai firii celei dumnezeieşti” (II Pt. 1, 4).

Iubiţii mei,

Dacă dorim să fim moştenitori ai vieţii veşnice trebuie să rămânem în Biserică unde putem afla mântuirea, în timp ce atâţia oameni stau afară de acest aşezământ Dumnezeiesc, acolo unde este întuneric şi plutesc în umbrele morţii.

Sfântul Ciprian spune clar: „În afara Bisericii nu există mântuire”. Rămânând credincioşi Bisericii, ne dovedim urmaşi vrednici ai strămoşilor şi voievozilor, care, în vremuri grele, au rămas uniţi în jurul Altarului străbun.

Sfântul Constantin Brâncoveanu spunea: „Dacă e cu putinţă, mai bine este să mori de o mie de ori decât să-ţi renegi credinţa strămoşească”.

Cei ce nu trăiesc potrivit învăţăturilor Bisericii şi nu pun în lucrare darurile pe care ea ni le oferă, pot fi pedepsiţi ca sluga leneşă care şi-a îngropat talantul. De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne atenţionează: „Tu, care te lauzi cu Legea, Îl necinsteşti pe Dumnezeu, prin călcarea Legii!” (Rom. 2, 23).

Duminica Ortodoxiei ne cheamă să biruim forţele păcatului şi să-L mărturisim pe Hristos prin viaţa noastră. Făcând aşa, cinstim într-adevăr numele de creştin şi ne agonisim bucurie, pace şi răsplată, pe pământ şi în ceruri. Amin.