Chiar de la început, Haralambie a intrat în progra­mul obştei. Ziua ascultare, tăcere, lucru de mână, iar noaptea priveghere de opt ore în picioare şi o mulţi­me de metanii.

Inima tânărului ascet nu a întârziat să se aprindă de flacăra iubirii dumnezeieşti. Stareţul Iosif, văzând la Haralambie o atât de mare râvnă şi sporire încă de la început, slăvea neîncetat pe Domnul şi-i spunea părintelui Arsenie:

„Arsenie, în sfârşit pot să-I spun cu bucurie Dom­nului: «Acum slobozeşte pe robul Tău...» Am trăit împreună atât de aspru, chiar şi sânge am vărsat ca să-L aflăm pe Dumnezeu înlăuntrul nostru. Însă ne­mulţumirea mea în toţi aceşti ani a fost că, deşi mulţi au trecut pe aici şi s-au folosit, toţi au plecat pentru că nu au putut să urmeze lucrarea noastră duhovnicească. Am crezut că voi pleca din această viaţă cu această mâhnire. Dar iată că acum, la bătrâneţile noastre ne-a adus Dumnezeu pe aceşti din urmă călugăraşi. Pe ei se va sprijini tot Sfântul Munte. Să-ţi aduci aminte de cuvintele mele.”

Într-adevăr, prezicerea acestui stareţ sfânt s-a împlinit în zilele noastre, când reînnoirea vieţii duhov­niceşti din cele mai multe mănăstiri ale Sfântului Munte are legătură directă sau indirectă cu fiii duhov­niceşti ai stareţului Iosif.

(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții, traducere și editare de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 49-50)