Stareţul Iosif, văzând râvna cea mare a acestui tânăr începător şi setea lui pentru rugăciune, născo­cea diferite „exerciţii”, pe de o parte să-i înmulţească lui Haralambie talantul, iar pe de altă parte să-l pă­zească de patima diavolească a mândriei. Un mod pentru a-l ţine în smerenie era şi urmă­torul: întotdeauna i se adresa cu cuvinte înjositoare, în loc să-l cheme pe nume, obişnuia să-i spună: „Vino, bă...” Atunci Haralambie spunea în sinea lui: „Bă? Ce bă? Nu am nume? Ce fel de politeţe este aceasta? Am lucrat la prefectură, dar nici la mireni nu am auzit un astfel de limbaj. Totdeauna mi se adresau la plural: «Ce faceţi, domnule Galanopulos?», «Vă mulţu­mesc», «Vă rog». Aici însă, până acum nu am auzit nici măcar un singur «mulţumesc» sau un «te rog». Ciudaţi oameni mai sunt pe aici.”

„Dar aceste gânduri ale mele, spunea Părintele Haralambie, nu-i scăpau harismaticului meu stareţ, care mă «înţepa» mereu spunându-mi:

- Nu-i aşa că în lume te nevoiai, posteai, privegheai, făceai asceză, erai deştept, harnic, cinstit?... Şi ce-ai reuşit din toate acestea? Să ne aduci aici o grămadă de slavă deşartă, egoism şi încredere în sine. Acum, când s-au tăiat laudele, nu-i bine, nu-i aşa?

Într-adevăr, cu aceste lecţii simple şi folositoare de suflet ale stareţului meu, nu am întârziat să înţeleg că, deşi eram nevoitor în lume, mă umplusem fără să-mi dau seama de slavă deşartă, pentru că primi­sem laude şi linguşeli.”

Cu toate acestea, fratele Haralambie, cu smerenia şi simplitatea pe care le avea din fire şi cu marea lui râvnă pentru nevoinţă, prin care se distingea, nu a întârziat să se pună pe sine într-o bună rânduială. Chiar şi mai târziu, atunci când l-a făcut pe ucenicul său Haralambie schimonah şi apoi ieromonah pentru nevoile liturgice ale obştii, stareţul a continuat să folosească faţă de el acelaşi limbaj. Potrivit cu sporirea duhovnicească a Părintelui Haralambie, era şi comportamentul stareţului.

(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții, traducere și editare de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 50-51)