Schimonahii Gherontie şi Gherman (secolele XVIII-XIX)

Aceşti doi călugări sihaştri au fost mai întâi vieţuitori în Mănăstirea Neamţ, în a doua jumătate a secolului XVIII. Mai târziu, iubind viaţa de linişte şi auzind că mulţi călugări sihăstreau în Munţii Neamţ, s-au retras amândoi în pădurile din părţile Sihăstriei şi ale Sihlei. Aici se nevoiau nu puţini pustnici, printre care şi ieroschimonahul Iosif. Deci, au devenit ucenici şi fii duhovniceşti ai acestui mare sihastru şi au petrecut împreună mulţi ani în pustie. Cuviosul Iosif le-a făcut chilii în aceeaşi poiană, alături de chilia sa. Apoi le-a rânduit rugăciune, ascultare şi nevoinţă cu măsură, iar ei petreceau în mare dragoste duhovnicească, încât se foloseau toţi de ucenicii Cuviosului Iosif. Pentru hrană, părinţii Gherontie şi Gherman semănau în jurul chiliilor cartofi şi legume. Iar din livada pusă de Cuviosul Iosif adunau toamna prune şi mere pe care le uscau pentru iarnă. Din pădure adunau lemne de foc, bureţi şi alune, iar pâine primeau din mănăstirile dimprejur.

Aceasta era viaţa sihaştrilor Gherontie şi Gherman. Ziua şi noaptea privegheau şi slăveau pe Hristos, făceau ascultare bătrânului, lucrau în grădină şi pregăteau seara de mâncare. Toate le făceau cu bucurie şi neadormită rugăciune. Duminica şi în sărbători se adunau mulţi sihaştri la Cuviosul Iosif. Atunci, bătrânul săvârşea Sfânta Liturghie, iar ucenicii cântau la strană şi se împărtăşeau. La urmă gustau cu toţii din masa dragostei şi, sărutându-se în Domnul, se despărţeau.

Aceşti doi sihaştri aveau şi altă poruncă de la stareţul lor. Să îngrijească de călugării bolnavi din pustie, iar pe cei greu suferinzi să-i coboare în Schitul Sihăstria sau să-i ducă la bolniţa Mănăstirii Neamţ.

După mai mulţi ani de nevoinţă, Cuviosul Iosif s-a dus cu ucenicii săi la Mormântul Domnului, dorind să pustnicească în Valea Iordanului. Dar, văzând că la Locurile Sfinte sunt tulburări şi războaie, s-au întors cu toţii la iubita lor pustie din Munţii Sihlei. Mai târziu, bătrânul a fost trimis duhovnic la maici, iar ucenicii săi au rămas singuri la pustie. Deci, primind şi ei ucenici, au petrecut în „Poiana lui Iosif” până la moarte. Apoi, după adormirea Cuviosului Iosif la Mănăstirea Văratec, s-au mutat la Hristos şi ucenicii săi, Gherontie şi Gherman, şi au fost îngropaţi în aceeaşi poiană.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 346 347)