Mărturisea ucenicul şi acest lucru de taină, cum că stareţul său, Arhimandritul Irinarh, dobândise darul preasfintei rugăciuni a lui Iisus. Pe când stătea la singurătate în pădurile Nechitului, se nevoia mult cu post şi cu rugăciuni, cu privegheri şi cu lacrimi către Dumnezeu şi către Preacurata Lui Maică, cerându-i darul rugăciunii minţii. Iar Dumnezeu i-a ascultat cererea şi i-a dăruit rugăciunea care se lucra în inima lui neîncetat. Părintele însă se păzea foarte mult să nu ştie nimeni, că fugea de slava oamenilor, ca să nu cadă în mândrie. Numai duhovnicul lui, Cuviosul Iosif Pustnicul de la Mănăstirea Văratec, ştia taina.

Spunea iarăşi părintele Nectarie că, pe când sihăstreau amândoi pe Muntele Tabor, s-a apropiat de duhovnicescul său părinte şi, îndrăznind, l-a întrebat: 

‒ Cinstite părinte, mi-a spus bătrânul Gherasim, sihastrul de la Dălhăuţi, că sfinţia ta ai rugăciunea minţii. 

Iar Cuviosul Irinarh i-a zis: 

‒ Fiule, cu adevărat am avut-o puţină vreme, dar am lăsat-o. Căci pe când şedeam în pustie, acei 12 ani, mă rugam lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui ca să-mi dăruiască şi mie acel sfânt dar. Şezând eu într-o noapte la rugăciune, la miezul nopţii, de năprasnă s-a luminat chilia unde şedeam şi m-a împresurat împrejur cu o văpaie de foc, dar nu mă ardea; şi am început în inima mea a striga tare: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! Iar eu m-am înspăimântat şi m-am temut ca nu cumva să fie înşelăciune drăcească. A doua zi m-am dus la duhovnicul meu, părintele Iosif, care avea rugăciunea minţii şi a făcut şi câteva minuni, şi m-am mărturisit. Iar el mi-a dat canon să nu dorm culcat pe pat, ci, şezând în scaun, să dorm numai un ceas în 24 de ceasuri. Întorcându-mă la chilia mea, m-am ispitit ca să urmez după porunca duhovnicului, dar nu am putut. Atunci, văzând că nu pot, m-am lăsat de rugăciune.

A întrebat ucenicul mai târziu pe Cuviosul Irinarh: 

‒ Cinstite părinte, dacă dobândeşte cineva rugăciunea minţii şi apoi o lasă, iar mai pe urmă ar dori-o şi ar cere-o de la Dumnezeu, nu i-o dă iarăşi? 

‒ Ba i-o dă iarăşi, a răspuns bătrânul, numai să voiască să o ceară.

Spunea ucenicul şi aceste cuvinte despre lucrarea părintelui Irinarh: 

‒ Îl vedeam de multe ori cu ochii plini de lacrimi, dar se stăpânea ca să nu curgă din ochi şi să nu-l înţeleagă oamenii. Alteori, îl vedeam mişcându-şi buzele, iar dacă simţea că mă uit la el, îndată înceta din buze. Însă din cuvântul lui şi din vederea mea am cunoscut că el avea rugăciunea şi o lucra. Dar mi-a spus mie aşa acoperit, ca să rămân eu la îndoială şi să nu mai spun şi la alţi oameni.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 403-404)