O rugăciune foarte străpunsă, pe care a compus-o el însuși a devenit baza de unde a început practic să sape și să taie în piatră în fiecare zi pentru pregătirea sihăstriei lui. Aici se arată râvna și dorul „celor ce vor să trăiască evlavios”, cum este întărită firea omenească cea ieftină și neputincioasă să-și propună și să împlinească, putând prin credință ceea ce era dincolo de puterile ei. Potrivit biografiei lui și în acord cu alte felurite mărturii era un om mic cu vârsta și scund de statură, uscățiv și slab de la aspra înfrânare și celelalte osteneli. Pentru o întreagă perioadă de treizeci de ani nu a mâncat nimic din cele ce trec prin foc, numai linte și cereale înmuiate erau mâncarea lui și acestea iarăși cu înfrânare. De unde așadar, a găsit, fiziologic vorbind, atâta putere pentru o lucrare atât de grea și îndelungată? Un singur răspuns și dezlegare este, cea pe care ne-o tâlcuiește dumnezeiescul Pavel „toate le pot” purtătorii de Dumnezeu „în Hristos care îi întărește”[1]. La sfârșitul înfăptuirii acestei lucrări istovitoare, i s-a întâmplat cuviosului o mare ispită, dar i s-a dat de la Dumnezeu izbăvire, fiindcă se primejduise de moarte. De aceea de atunci a și prăznuit faptul acesta pe 24 ianuarie al fiecărui an, de pomenirea cuvioasei Xenia. A compus pentru aceasta el însuși cântări potrivite și rugăciuni sub formă de slujbă.

În descrierea acestui eveniment, pe care a scris-o el însuși, cineva va putea observa adâncimea râvnei care ardea sufletul lui purtător de Dumnezeu și credința lui fierbinte prin care atârna și lăsa toate în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Aici mai cu seamă cei tari în credință descoperă cheia tainei Lui. Care taină? Aceea a cuvintelor Domnului care transmite omului muritor și limitat lucrarea mai presus de fire a harului și energiei Lui, încât să se preschimbe omul în ființă mai presus de fire și să depășească legile firii și regulile vieții până la însuși pericolul care paște existența și subzistența lui. Taina aceasta este Credința. Totuși care credință se înțelege aici? Există o credință introductivă, care ne conduce la acceptarea lucrurilor și cunoștințelor pe care nu le cunoaștem din experiența noastră, fie fiindcă au trecut, fie din pricina neputinței de a ne apropia de ele. Le aflăm totuși crezând în dovezile lucrărilor lor sau în mărturiile și descrierile oamenilor din jurul nostru. Prin această credință introductivă acceptăm existența lui Dumnezeu că în acord cu elementele descoperirii Lui și ale celorlalte lucrări ale Lui în creație, Îl descriem în măreția lui creatoare. Această credință este necesară, dar nu ne oferă nici un ajutor sau lucrare în îmbunătățirea vieții noastre. Crezând astfel suntem iubitori de adevăr și drepți deși rămânem la cuvinte și la termenii realității.  

Ceea ce ne interesează însă este cunoștința practică a lui Dumnezeu, unirea cu El și relația cu El, de vreme ce singur le-a dăruit pe acestea omului. Mijlocul care provoacă această realitate este cea de-a doua credință nu cea care vorbește încă mai mult despre existența Lui, despre măreția Lui și celelalte proprietăți ale Lui, ci credința sigură în purtarea Lui părintească de grijă, că într-adevăr Lui Însuși îi pasă de noi și ne-a iubit pe noi până la sfârșit și nu ne va lăsa orfani niciodată. Stârnindu-ne pe noi la acest fel de credință în El, Domnul nostru, cât timp a fost cu noi, de la toți cei care i-au cerut dumnezeiescul Lui ajutor pentru diferitele lor nevoi, a cerut de la ei, ca pe un lucru hotărâtor, credința. „Crezi că pot să-ți fac Eu ție aceasta?” Și iarăși: „Fie ție după credința ta”. Și iarăși: „Mare este credința ta”. Nemaifiind totuși cu noi, iubitorul de oameni ne-a transmis cheia Tainei Lui, pentru ca totdeauna la toate neamurile și generațiile și epocile și până la sfârșitul veacurilor să putem chema în ajutorul nostru puterea Lui dumnezeiască și harul, pentru ca și noi „să putem toate”.

Domnul ne spune că dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți spune muntelui acestuia să se mute de aici dincolo și se va muta și nimic nu vă va fi vouă cu neputință.

Deținători ai acestei credințe fiind sfinții oamenii lui Dumnezeu, au reușit în viața lor în toate și și-au împlinit scopul lor, să-L iubească pe Dumnezeu din tot sufletul lor și din toată inima lor și pe aproapele, ca pe ei înșiși. Dobândind dumnezeiescul har și ajutor au biruit în toate cele trei faze ale luptei lor duhovnicești, curățirea, luminarea și desăvârșirea sau nepătimirea care se mai numește și sfințire. Crezând în mod absolut în făgăduințele dumnezeiești că într-adevăr cu ei rămâne dumnezeiescul ajutor s-au avântat fără de îndoire pe marea iubirii de osteneală și a lepădării de sine și au biruit cu harul dumnezeiesc în practică toate valurile și săltările cele împotriva firii ale vieții. Rupând mrejele și legăturile poftei nesățioase în care lege este pornirea, imboldul, au urcat prin har la nivelul legilor firii, ale nevoii și necesității și astfel au eliberat firea de pornirea irațională contra firii a omului vechi. Acesta este primul stadiu, al curățirii.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Sfânta Mare Mănăstire a Vatopedului, Sfântul Munte, 1988)       

[1] Filip. 4, 13.