Înțelegem astfel pe sfinții Bisericii noastre, care au ajuns la acest mod limitativ al noii „viețuiri în Hristos” prin Duhul Sfânt, prin care mulți au primit felurite harisme, vorbiri în limbi străine, răspunsuri la probleme concrete de primă necesitate, faceri de minuni, sau, mai rar, îmblânziri naturale ale fiarelor sălbatice și celelalte, pentru trăirea unei unități universale a firii omenești în Hristos, fără diferență de neam[1], unde nu mai există „nici elin, nici iudeu... nici barbar, nici scit, nici rob, nici liber, ci toate și întru toate Hristos”[2]». Încă și alții au depășit firea slabă a bărbaților sau femeilor, slava deșartă, patimile și altele. Cu cât sfinții se apropiau mai mult de Hristos, cu atât El Însuși Se face tuturor toate[3], asumându-Și „slujirea împăcării”[4] lor cu Dumnezeu, împlinind lucrarea Lui în mădularele Lui, care sunt Biserica.

Biserica noastră, ca Ierusalim de sus este comuniunea îndumnezeirii, viață în înnoire nu numai prin expresia ei cultuală, ci în toate manifestările ei. Și această trăire trebuie să fie ținută și să fie mărturisită lumii vechi în care petrece ca un „străin și călător”[5].

Dacă Biserica admite un caracter local și își asumă „trupul omului vechi”, potrivit expresiilor sale, sub forma tradițiilor naționale și în parte lingvistice, aceasta o lucrează în propriul său mod soteriologic și dinamic, ca să prefacă toate aceste forme ale culturii omenești înlăuntrul luminii veacului viitor. Chiar dacă Biserica ortodoxă și-a asumat cu mult succes felurite forme etnice, cu toate acestea, vedem că pe parcursul istoriei a nivelat particularitățile stridente, a contopit și a absorbit în tipare și obiceiuri de aceeași formă tradițiile liturgice locale, prin păstrarea și impunerea modelului bizantin.

Dacă s-au păstrat diferențele și respectul față de tradițiile ecleziastice locale, acest lucru s-a întâmplat dintotdeauna, plecându-se de la premisa unității credicioșilor în comunitatea bisericilor locale, astfel încât să se păstreze în diversitate unitatea, după modelui Uneia Sfintei și nedespărțite Treimi.

Conștientizăm așadar, că noțiunea de „biserică națională” este străină de ortodoxie, de vreme ce Biserica nu se identifică cu un neam anume, ci pur și simplu rămâne și se circumscrie unui loc geografic, arătându-se ea însăși ca „neam al creștinilor”[6].  De altfel, tradiția noastră bisericească nu a cunoscut expresii ca, de pildă, grecească, rusă sau bulgară și cl.  Dar vorbim cu referire la Biserica din Corint, cea din Efes, cea din Pergam sau Biserica sobornicească ortodoxă. 

În fiecare sinaxă bisericească se oglindește unitatea întregului în persoana episcopului, care stă „în chipul lui Hristos”[7]. Prin urmare, unitatea bisericilor locale și identificarea lor cu Biserica sobornicească se realizează în Hristos prin intermediul episcopului și rânduiala ierarhică.

Domnul Dumnezeul-om nu este începutul înnoirii numai pentru fiecare credincios personal, ci și pentru Biserica Lui ca așezământ. Ceea ce nu este „în Hristos”, în Trupul Lui unic, aparține vechii lumi a stricăciunii și este osândit la moarte. Orice intervenție „a vechii lumi” în Biserică  va avea, cu siguranță, ca rezultat dezmembrarea și, în final, desființarea lucrării ei mântuitoare.

Domnul zice în Apocalipsă  că „iată, le fac pe toate noi”[8]. Dacă ne însușim acest mesaj, vom fi eliberați de vechiul mod de a gândi și de a acționa în viața noastră bisericească la nivel personal și general. Astfel, de pildă, această nouă cangrenă duhovnicească în trupul nostru bisericesc, rasismul adică, ce fusese condamnat prin sinodul din 1872[9], în temeiul așa numitei „schisme bulgare”, nu este cu putință să existe în relațiile dintre frații bisericilor ortodoxe și să desființeze credința noastră ecleziologică. De aceea poate este timpul să aprofundăm problema duhovnicește, cercetând responsabilitățile noastre personale față de unitatea bisericii, ai cărei fii suntem toți.

Și în acest punct se concentrează întreaga însemnătate a monahismului ortodox și în mod cu totul aparte, a monahismului aghiorit.

Monahilor de obicei nu le plac discuțiile, ci mai mult urmăresc experiența trăitoare în vremurile acestea de pe urmă, prin participarea lor la viața bisericească, mărturisind că „petrecerea întru înnoirea”[10] Duhului nu este un vizionarism utopic, ci o realitate permanentă aducătoare de bucurie, un mesaj profetic. Și cuvântul Domnului „sunt unii care stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind cu putere”[11] se realizează prin fierbințeala nevoinței și afierosirea deplină în voia Stăpânului.

Mănăstirea, acolo unde se adună „ca vulturii” monahii din diferite nații, limbi, tradiții locale sau niveluri culturale, sociale și cl., ca să trăiască într-un singur Trup, „împreună, în același loc”[12] prezența lui Dumnezeu, se transformă automat și permanent în catul de sus al Cincizecimii și într-un Nou Ierusalim care se identifică cu Însăși această biserică sobornicească a lui Hristos.

(Arhimandrit Emilianos Simonopteritul, Despre viață. Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Athena, 2005)

[12] Fapte, 2, 1 și 44.