Biserica în vremuri de restriște

În trecutul nu prea îndepărtat al istoriei naționale, Biserica strămoșească a traversat și vremuri de furtună, văzându-se nevoită să se adapteze unor situații limită, gestionând cu tact pastoral și maximă prudență momentele respective. Cât privește viața liturgică, sigur că a suferit oarece adaptări, fără a sminti poporul – care a înțeles că, în vremuri de restriște, Biserica este chemată să se adapteze unor rânduieli speciale, intensificând rugăciunea și pocăința în particular, nădăjduind astfel în milostivirea lui Dumnezeu.

Noile reglementări și îndrumări date de cârmuirea Bisericii strămoșești referitor la activitatea liturgică și socială a Bisericii Ortodoxe Române, generate de pandemia ce a cuprins întreaga lume, au provocat mai multe opinii în rândul credincioșilor. Deși majoritatea au înțeles și și-au asumat sfaturile pastorale ale Bisericii, unii au considerat măsurile exagerate, îndreptate împotriva manifestării libertății religioase. Mesajul a sunat foarte limpede: toate vremelnicele îngrădiri, în acord cu recomandările autorităților sanitare din România, au menirea de a contribui la eradicarea bolii, ele nevizând nici pe departe dreptul de a ne manifesta libertatea religioasă. Ne-au surprins, poate, astfel de măsuri căci, de aproape un secol, umanitatea, inclusiv poporul român, nu s-a mai confruntat cu o așa criză sanitară globală. Dar, în trecutul nu prea îndepărtat al istoriei naționale, Biserica Ortodoxă a traversat alte împrejurări similare, văzându-se nevoită să se adapteze unor situații limită, gestionând cu tact pastoral și maximă prudență momentele respective. Cât privește viața liturgică, sigur că a suferit oarece adaptări, fără a sminti poporul – care a înțeles că în vremuri de restriște Biserica este chemată să se adapteze unor rânduieli speciale, intensificând rugăciunea și pocăința acasă, nădăjduind astfel în milostivirea lui Dumnezeu. Acum, prin intermediul mijloacelor media, ne vine ușor să ținem legătura cu viața liturgică a Bisericii, dar au existat epoci în care lucrul se vădea a fi cu neputință. Cu toate acestea, poporul nu a deznădăjduit, ci s-a rugat, a plâns, neîndoindu-se de izbăvire.

Spre exemplificare, vom prezenta câteva situații concrete, menite să arate cât de important este ca, în momente de criză, Biserica să adopte o serie de măsuri excepționale. M-aș opri, dintru început, la criza economică extremă de la începutul secolului al XVIII-lea, iscată de nesăbuința domniilor fanariote, care au sărăcit poporul și Biserica, făcând imposibilă achiziționarea Sfântului și Marelui Mir, atât de necesar îndeosebi la săvârșirea Tainei Mirungerii, după botezul pruncilor (vezi cartea Istoria Mitropoliei Țării Românești, Editura Trinitas, București, 2010). Reiese acest lucru din scrisorile trimise de Sfântul Mitropolit Grigorie Dascălul către Patriarhia de Constantinopol, cerând cu insistență Sfântul și Marele Mir; pe atunci, Biserica românească nu era autocefală, deci nu putea săvârși sfințirea Mirului. După recunoașterea Autocefaliei, în 1885, ierarhii români au oficiat slujba de sfințire a Mirului abia în 1893.

Revenind la perioada în care Marele Mir lipsea, situația a constituit o reală provocare pentru Biserica noastră: din punct de vedere liturgic, Mirungerea nu se poate săvârși fără materia Tainei (prepararea Marelui Mir se desfăşoară în primele trei zile din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, iar sfinţirea – la Liturghia din Joia Mare, folosindu-se mai multe ingrediente: ulei de măsline, vin natural și aproximativ 40 de plante şi aromate). După unele însemnări, ierarhii acelor timpuri s-au adaptat, săvârșind Taina ca la începuturile creștinismului, când Mirungerea se făcea prin rugăciune și prin punerea mâinilor episcopului peste cel nou botezat.

O altă situație dificilă traversată de Biserică a generat-o așa-numita „ciumă a lui Caragea”: epidemia a lovit Muntenia între anii 1812-1813 și doar în București a făcut în jur de 20-30.000 de victime, peste un sfert din populația capitalei Țării Românești (alte statistici vorbesc chiar de 60.000 de victime în toată țara). Autoritățile au încercat stoparea epidemiei prin închiderea granițelor terestre și navale, prin interzicerea oricărei adunări publice, prin închiderea bisericilor din oraș, nu și a mănăstirilor din jurul Bucureștilor, care au fost transformate în centre sociale pentru nevoiașii urbei, dar și pentru cei refugiați din calea molimei. Zilnic își pierdeau viața aproximativ 300 de bucureșteni. Preoții bisericilor au dat o mână de ajutor autorităților: fiecare, în parohia sa ori în zonele repartizate, mergea din casă în casă spre a-i găsi pe cei afectați de boală și a-i duce în locurile special amenajate pentru îngrijirea lor. La Mănăstirea Plumbuita s-a organizat un punct sanitar unde toți negustorii care urmau să intre în capitală erau obligați să se dezinfecteze, pe când la alte chinovii s-au organizat bolnițe, vitale în acele mișcătoare vremuri.

O altă epidemie care a determinat Biserica să se conformeze unor măsuri speciale a fost cea din 1829, care a lovit în mare parte Moldova, dar și Țara Românească, aflate pe atunci sub protectorat rusesc. Măsurile luate de autoritățile rusești au vizat nu doar cele două Țări românești, ci și teritoriul deja răpit în 1812, Basarabia. Autoritățile eclesiastice au fost instruite în privința respectării unor ordine sanitare stricte, transmițând, la rândul lor, toate deciziile la nivel de protopopiate și mănăstiri. Dintre măsurile luate, amintim: dezinfecția tuturor bisericilor, a veșmintelor, cărților și icoanelor; în București, bisericile Radu Vodă, Mihai Vodă și Șerban Vodă au fost transformate în secții ale unor spitale bucureștene, în care erau tratați bolnavii. În mod excepțional, în capitală, care nu demult trecuse prin cumplita ciumă bubonică, preoților li s-a interzis împărtășirea credincioșilor în lunile de vârf ale epidemiei, mai și iunie 1829 (vezi cartea profesorului Constantin Tomescu, Mitropolitul Grigorie IV al Ungrovlahiei, Chișinău, 1927). Pe lângă bolnițele existente la Sfântul Gheorghe-Nou, Stavropoleos, Radu Vodă, Cotroceni, Văcăreşti, s-a înființat și un spital la Biserica Mărcuța – acolo unde, mai târziu, va fi fost internat și poetul Eminescu.

Din aceleași categorii de măsuri excepționale face parte și cea luată de Mitropolitul Moldovei, Pimen Georgescu, în timpul Primului Război Mondial. Din pricina împuținării hranei, a situației grele prin care trecea țara, a lipsei de forță de muncă pentru a lucra pământul, căci mare parte dintre bărbați plecaseră pe front, chiriarhul a dat dezlegare în Postul Crăciunului din anul 1917. Tot practici liturgice speciale reprezintă și condițiile grele în care preoții militari slujeau Sfânta Liturghie pe front, adeseori înlocuind Sfântul Prestol cu o piatră sau un trunchi de copac sau când săvârșeau slujba înmormântării pentru sute poate mii de soldați odată. Existau cazuri în care satele rămase fără preoți își duceau morții la țintirim fără slujbă, iar când preotul revenea în sat de pe front sau din refugiu oficia slujba pogribaniei lângă crucile ce străjuiau mormintele răposaților. Nu puteam uita nici sutele de monahi și monahii care, încă de la Războiul de Independență și continuând cu cele două războaie mondiale, au lăsat pacea mănăstirilor și viața liturgică, adevărata respirație a vieții călugărești, și au plecat pe front sau în spatele frontului pentru a îngriji soldații răniți în lupte, sau au organizat în multe chinovii  orfelinate sau azile pentru victimele colaterale ale atrocităților provocate de nesătulul ospăț al morții,  războiul. Să amintim și de condițiile cu totul excepționale în care preoții încarcerați în lagărele comuniste săvârșeau Sfânta Liturghie, Spovedania sau alte slujbe, locul epitrahilului luându-l un fir de ață descusut din tivul de la zeghea ce le acoperea trupurile mucenicite. Cu toate aceste încercări extreme, credința nu s-a împuținat, ci s-a șlefuit, strălucind încă mai mult.

Facă Preamilostivul Dumnezeu ca și noi să trecem peste necazurile timpurilor noastre mai curați, mai întăriți în credință, mai solidari, mai cu luare-aminte la valoarea existenței pământești ca timp al lucrării necontenite pentru dobândirea vieții cerești.

De la același autor

Ultimele din categorie