„Daʼ ce, morții se-nchină? Auzi, cică: Sfântă Paraschevo, roagă-te pentru noi. Daʼ ce, morții se-nchină?...”

Da, domnule care vă întrebați și mă întrebați, am auzit multă, foarte multă lume spunând că unii morți se-nchină lui Dumnezeu pentru cei care li se roagă. Fiindcă nu-s morți ca toți morții, ci... morți vii. Au murit înainte să moară și de aceea, atunci când au murit, n-au mai murit...

„Cum vine nebuneala asta?!”

Bătrânii sfințiți ai mănăstirilor spun că nebuneala asta – care se ridică deasupra logicii pământești și se referă la nebunia luării Crucii și a urmării lui Hristos – înseamnă golirea omului de sine însuși, de ego, de propria lui voie, și împlinirea cuvântului Sfântului Apostol Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Epistola către Galateni 2, 20).

Da, domnule, miliarde și miliarde de oameni dau mărturie, încă din primele veacuri ale creștinismului, că unii morți trăiesc și se închină la Dumnezeu. Și sunt cât se poate de vii. Până la sfârșitul existenței lor pământești, s-au nevoit să răspundă poruncii „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48) și să devină asemenea unor vase în care să poată veni harul Duhului Sfânt. Prin dragoste, credință, pocăință, post, privegheri, rugăciuni și mulțime nesfârșită de fapte bune, s-au curățit, s-au sfințit, s-au îndumnezeit. S-au umplut de harul Sfântului Duh și acest har nu se va împuțina de la ei până la sfârșitul veacurilor. Trupurile lor, rămase pe pământ, sunt mărturia acestui lucru. Îndrăzniți să vă închipuiți: trupuri omenești, exact ca ale noastre – și știm cât de firavi suntem în fața unei gripe, de exemplu... –, au ieșit cu totul de sub incidenţa legilor firii, nu au urmat cursul natural al descompunerii, ci au devenit purtătoare de har, izvorâtoare de mir de bună mireasmă și de minuni.

Sfântul Nicolae Cabasila spune că dacă Hristos se poate pipăi undeva în lumea aceasta în carne şi oase, apoi se poate în sfintele moaşte... Iar asta numai și numai din iubire, așa cum ne amintește un părinte duhovnic al neamului românesc: „iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu ”.

Atâția oameni care, de-a lungul vremii, au cinstit nenumărate sfinte moaște au făcut și fac acest lucru pentru că simt această iubire necondiționată a lui Dumnezeu, care se revarsă nu doar asupra lor, ci și asupra întregii lumi, și pentru rugăciunile sfinților. Pelerini de toate vârstele și condițiile sociale și culturale acceptă cu recunoștință gândul că, prin mijlocirea rugăciunilor sfinților, sunt iubiți, ocrotiți, ajutați, luminați, înțeleși, vindecați, bucurați, salvați, mângâiați, schimbați – în pofida păcatelor și neputințelor omenești: „Îndulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase, și m-ai schimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste; ci arde, cu focul cel fără de materie, păcatele mele și mă învrednicește a mă sătura de desfătarea care este întru Tine, ca, de amândouă veselindu-mă, să slăvesc, Bunule, venirea Ta” (Canonul dinaintea Împărtășirii cu Dumnezeieștile Taine).

Iar celor care se alarmează sarcastic pentru soarta „pupătorilor de oase”, pentru oboseala „babelor care circulă bară la bară” pentru a se închina la sfinți, precum și celor care pun la îndoială capacitățile intelectuale ori de altă natură ale pelerinilor cheltuitori de timp, energie și resurse pentru a petrece câteva clipe sărutând moaștele pline de har, Părintele Constantin Necula le răspunde: „Dacă tot fac mișto de noi că ne închinăm la moaște... și-acum deschid o paranteză pătrată – când vin și vă mai spun că de ce vă închinați la Sfânta Parascheva, să le spuneți că sunteți în evlavie la o femeie; că vorbesc tocmai ăia care apără drepturile femeii; iar la Sfânta Filofteea, aduceți-le aminte că-i o fetiță, căci comentează tocmai ăia care se laudă că apără drepturile copiilor... Faptul că ne omagiem femeile și copiii poporului român ajunși sfinți ar trebui să-i pună pe gânduri...”.

„Popularitatea” și cinstea de care sfintele moaște se bucură în rândul credincioșilor într-adevăr nu-s relevante pentru rating-urile televiziunilor sau tirajele cotidienelor care (încă mai) ies din tipar. Și nici n-ar trebui să fie! Nici o transmisiune, oricât ar fi de live, nu e mai rapidă și mai directă decât gândul simplu de tot al fiecărui om care spune Doamne, ajută-mă!

Iar nenumăratele minuni ce ies la lumină din gurile mărturisitorilor care au primit ajutorul suprafiresc al sfinților nu pot fi amuțite de nimeni și de nimic, arătând că, așa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur în Omiliile la mucenici, și acum „cele mai de preţ odoare ale creştinilor din toate timpurile au rămas sfintele moaşte”.