Ucenicii săi l-au întrebat: Când putem fi vrednici de Trupul şi Sângele Domnului?

– Când aţi ajuns la starea de curăţie trupească şi sufletească, prin post, rugăciune şi împăcare cu sine, cu semenii şi cu Dumnezeu.

Iarăşi l-au întrebat despre rolul mănăstirilor şi al monahilor în apărarea credinţei ortodoxe şi a unităţii noastre spirituale şi naţionale.

– Mănăstirile noastre ortodoxe au fost din totdeauna lăcaşuri şi şcoli duhovniceşti ale evlaviei şi sfinţeniei, în care s-au cultivat marile virtuţi evanghelice şi s-au desăvârşit sufletele iubitoare de Hristos, până au ajuns la asemănarea cu Dumnezeu. Mănăstirile sunt şi adevărate cetăţi ale Ortodoxiei, ale tradiţiei, ale moralei şi rânduielii Bisericii noastre Ortodoxe.

Iar despre călugări a zis:

– Călugării trebuie să predice oamenilor pe Hristos, nu atât prin cuvânt, cât prin ţinuta lor morală şi prin exemplul vieţii lor. Este o predică tăcută, prin exemplul personal, şi o predică arătată, văzută, prin ţinuta lui morală. Este bine să înceapă fiecare călugăr să predice pe Hristos prin viaţa lui. Aceasta este cea mai puternică predică. Preoţii călugări, însă, sunt datori să predice şi cu cuvântul, mai ales acum, când este atâta sete de cunoaştere şi de cuvânt. Să dea permanent sfat la cei care cer, să îndemne la viaţă morală, să dea ajutor material, după posibilităţi, celor săraci, să folosească pe toţi prin viaţa şi exemplul lor şi să se roage pentru lume.

Unii din părinţi l-au întrebat: Care este cea mai importantă faptă bună a monahilor?

– Rugăciunea de laudă lui Dumnezeu, rugăciunea pentru oameni şi pentru mântuirea sa. Călugărul este mai întâi om al rugăciunii, şi apoi al cuvântului.

La urmă, Părinte Serafim le-a dat un ultim cuvânt de folos:

– Să închidem ochii cu pace la picioarele Crucii lui Hristos!

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 714-715)