Dorind să știe de câte ori se cuvine să ierte fratelui său, Sfântul Petru a întrebat, hotărând răspunsul dinainte: „Să iert până de șapte ori?”. Și spunând asta, cugeta că a pus măsura cea mai mare cu putință...

Cât de scurtă este răbdarea omenească! Domnul însă, potrivind îndelungă-răbdarea Sa neputințelor noastre, a hotărât: „Nu zic ție de șapte ori, ci de șaptezeci de ori câte șapte”. Cu alte cuvinte: „Iartă întotdeauna și nu te gândi să nu ierți!”.

Desăvârșita iertare avea să devină semnul duhului creștinesc și, totodată, izvorul și reazemul statornic al vieții noastre în Domnul, ce vine de la fața lui Dumnezeu. Iertarea față de orișice greșeală a oricui este veșmântul dragostei creștinești, care, potrivit Apostolului, „îndelung rabdă, e binevoitoare, nu se aprinde de mânie, acoperă totul” (I Corinteni 13, 4-7).

Iertarea față de aproapele e și cea mai de nădejde chezășie a iertării lui Dumnezeu la Judecata ce va să fie; căci de iertăm, ne va ierta și nouă Tatăl nostru Cel Ceresc (Matei 6, 14). Așadar, dacă vrei să ajungi în Rai, iartă pe toți fără fățărnicie, din suflet, ca să nu rămână nici umbră de dușmănie!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 129)