Spunea odată Părintele Cleopa: „Când nu avem simțirea păcatului, suntem în cel mai greu păcat; că atunci mintea noastră este oarbă, iar nesimțirea este moartea minții. Mintea nu simte păcatul și omorârea sufletului, mai înainte de moartea trupului. Și nesimțirea se naște și ea tot din iubirea de sine.

Nu este clipă și nu este vreme în care nu mă aflu mâniind pe Dumnezeu. Să avem încrederea aceasta și să știm, și chiar de n-am simțit și n-am ajuns la această convingere, să ajungem de-acum. Așa trebuie să ne mărturisim. Pentru că am ajuns la convingerea asta, cu zeci de ani în urmă, că nu există clipă și mai puțin decât aceasta, când nu ne aflăm mâniind pe Dumnezeu.

Aceasta știi când o simți? Când ajunge omul în treptele cele mai înalte ale rugăciunii inimii și când vine Duhul Sfânt în inima omului, cu darul lui Hristos, atunci abia vede el milioanele de neputințe care-l robesc simțitor și gânditor.

Vezi în camera asta ce curat este? Nu-i praf, nu-s gunoaie. Dacă o rază a soarelui ar intra aici și noi am sta deoparte, am vedea milioane de fire de praf care se învârt. Dar, până ce n-a intrat raza soarelui, nu vedeam. Așa este și cu sufletul nostru”.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc I, Ediția a VI-a, revăzută și îngrijită de Arhim. Petru Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2011,  p. 779)