Cuviosul Pimen Ieroschimonahul (1762-1831)

Acest cuvios părinte a fost un mare nevoitor şi duhovnic al Mănăstirii Cernica. S-a născut în Bucureşti, în anul 1762. În 1784 a intrat în viaţa monahală, ca ucenic al stareţului Gheorghe. După trei ani a fost călugărit, iar puţin mai târziu a fost hirotonit diacon şi preot.

Ieroschimonahul Pimen s-a nevoit în Mănăstirea Cernica până după moartea stareţului Gheorghe. În anul 1812 se duce la Sfântul Munte, iar în anul 1818 arhimandritul Dorotei, stareţul Cernicăi, îl cheamă la metanie, unde rămâne ca părinte duhovnicesc al obştii până la sfârşitul vieţii sale.

La 29 august 1831 şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost îngropat lângă biserica veche a Sfântului Gheorghe din insula mică.

Ieroschimonahul Pimen a fost cel mai iubit şi apropiat ucenic al marelui stareţ Gheorghe, pe lângă care a crescut şi s-a format duhovniceşte timp de 22 de ani. De la el a deprins să fie iubitor de linişte, blând, smerit cu inima şi foarte râvnitor pentru casa Domnului. De la el a învăţat să săvârşească cele sfinte „cu frică şi cu cutremur” şi să iubească oamenii. De la stareţul Gheorghe a învăţat Cuviosul Pimen meşteşugul Sfintei Spovedanii şi lucrarea cea de taină a rugăciunii lui Iisus.

Acest cuvios părinte a fost rânduit de Dumnezeu să fie povăţuitor şi părinte duhovnicesc al fericitului Calinic. În anul 1807, când acesta vine la Cernica, stareţul Timotei îl încredinţează ca pe un odor de mare preţ duhovnicului Pimen, „fiindcă era un bătrân iscusit în călugărie şi cel dintâi ucenic al stareţului Gheorghe, om cu viaţă înaltă, după cum mai mulţi ucenici ai lui mărturisesc”.

Părintele Pimen l-a povăţuit duhovniceşte pe fericitul Calinic din anul 1807 până în anul 1812, când se duce la Sfântul Munte. Iar după întoarcerea în ţară, i-a fost duhovnic până în anul 1831, când bătrânul se mută la cele veşnice. Şi a povăţuit cu atâta înţelepciune pe Cuviosul Calinic prin rugăciune, prin cuvânt şi prin exemplu, încât în puţini ani ucenicul şi-a întrecut dascălul său.

Retrăgându-se Cuviosul Pimen la linişte în insula mică, s-a nevoit mulţi ani acolo în tăcere şi rugăciune. Ascultarea lui cea mai aleasă, rânduită de Sfântul Calinic, a fost aceea de a spovedi şi mângâia pe oameni. Faima vieţii lui ajunsese peste tot şi alergau la el nu numai călugări, ci şi mireni, de se mărturiseau şi cereau cuvânt de învăţătură.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 342-343)