Motto: „Totul în religie este ambiguu, iar această ambiguitate se poate rezolva prin umilință.” (Pr. Al. Schmemann)

Ca să ne facem scurtul pelerinaj în esența Apostolului acestei sărbători: „Hristos Cel Răstignit, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu”, și pentru a înțelege cum rezolvă puterea și înțelepciunea Crucii, prin umilință, toate ambiguitățile religiei și ale vieții (vezi motto), trebuie să vă invit într-un loc unde acestea sunt singura putere și unica înțelepciune de a trăi... E un pelerinaj pe care îl socotesc important, pentru că ambiguitățile religiei nasc erezii și radicalisme, iar cele ale vieții, tulburări ale minții și surpări sufletești...

Deși mă îndoiesc că, din lipsa smereniei, voi reuși, am să încerc totuși să vă povestesc lucrurile cu simplitatea cu care se petrec.

Uneori prânzesc în oraș. Uneori, adică atunci când vreau gustul mâncării din copilărie. Există un local care mai oferă asta. Este cel mai modest restaurant din urbe. E un vechi „împinge tava”, cum i se spunea popular în comunism, din care au dispărut mizeria și duhoarea sălbatică a duhului proletar de atunci. Cu puțin var, cu o icoană a Maicii Domnului, cu o sfeștanie și multă dragoste, un loc altădată umilitor, a devenit azi, umil...

Și devenind umil, e foarte exclusivist. Nu și-l permit decât cei mai modești. Cu banii și cu duhul. Pentru că cei avuți, financiar și intelectual, nici nu pot privi o astfel de locație fără a li se înmuia genunchii de la scăderea bruscă a stimei de sine.

De obicei, mă întâlnesc acolo cu un prieten, cu cel care mi-a descoperit acest loc și împreună cu care îi savurez mâncarea și atmosfera. În timp ce ne încălzim sufletele cu o ciorbă de fasole „ca la mama acasă”, ne scufundăm în simplitatea și smerenia locului. Chiar după ce terminăm de mâncat, mai stăm minute bune ca să ne odihnim inimile în liniștea localului... Lipsește obișnuitul fond muzical. Oamenii mănâncă în tăcere, cu privirea în farfurie, concentrați...

Din când în când se aude glasul, aproape șoptit dar autoritar, al bucătăresei. Bunătatea făpturii ei generoase, umple liniștea și o face odihnitoare, îi dă o căldură maternă, în care se stinge instantaneu orice agitație lăuntrică... Toți cei ce pășesc pragul restaurantului se cumințesc brusc, chiar și minoritarii pentru care viața n-are nici un haz dacă nu e scandal și vorba, dacă nu e ceartă.... Când cineva n-are bani suficienți, primește mâncare pe gratis. Sau un alt client îi plătește consumația... Totul cu mișcările repezi și discrete ale filmului mut...

Pe unii dintre clienții obișnuiți ai localului i-am întâlnit pe stradă, cu precădere cerșind prin preajma bisericilor. Am intrat în vorbă cu ei, le-am spus de unde îi știu și ei mi-au spus poveștile lor abisal de triste...

De aceea, de fiecare dată când mergem acolo, ne întrebăm: care e secretul liniștii și blândeții acestui loc suprapopulat de suferință? De ce îi e atât de bine sufletului nostru aici? De ce-i atât de lină atmosfera acestui loc plin de oameni pe care viața nu i-a cruțat deloc?

Explicația la care am consimțit amândoi e nivelul scăzut de mândrie. Nu prea are „trufia vieții” cu ce se hrăni pe aici, nu cred că ia niciodată masa în localul ăsta... E destul să te uiți la oamenii care îl populează: cu siguranță nu au prea multe cu care să se mândrească.... 

Cred că, dacă am avea un contor Geiger, de măsurat nivelul de radiații al trufiei, aici am găsi unul dintre cele mai scăzute din oraș. Și după ce plecăm noi doi, intelectualii „evaluatori”, cred că nivelul ajunge la zero.... 

Oamenii care frecventează acest local nu l-au citit pe Sfântul Siluan. Dar trăiesc zilnic cu mintea în iadul sărăciei lor plină de necazuri și boli, și nu deznădăjduiesc. Așa cum au trăit și părinții și bunicii lor. Fețele le sunt supte și asprite de lipsurile îndurate multă vreme. Dar în ochii plini de o tristețe cât planeta, licăre încă lumina nădejdii...  Și nu par deloc conștienți de liniștea pe care le-o dă umilința în care trăiesc, deși fără ea și-ar pierde mințile într-o clipă. E tocmai liniștea în absența căreia, în lumea confortului și a prosperității, crește un potop de anxietate și depresie...

V-am invitat în universul sufletesc al acestor oameni, pentru că aici, în chip neștiut lor, singura putere și înțelepciune a vieții este Hristos Cel Răstignit, smerenia Lui.  Cred asta și pentru că ori de câte ori și-au povestit necazurile, n-au învinovățit pe nimeni, deși avuseseră parte de mult dispreț și destulă răutate din partea celor care te pot răni cel mai adânc: copii, rude, prieteni... Dar au înțeles că aceia făcuseră totul, chiar gesturi disperate, ca să scape de viața lor nenorocită și că nu poți condamna niște oameni care se salvaseră de la înec, chiar dacă pentru asta au călcat pe inima și viața ta...

De aceea, uneori înclin să cred că a doua venire a lui Hristos nu va fi din cerul de deasupra noastră, ci din adâncul inimii celor umili, al inimii celor atât de lipsiți încât, cel mai adesea, numai pe El l-au avut...