În ceea ce privește sfintele slujbe ale Bisericii noastre, ele nu sunt disprețuite de cei care le înlocu­iesc cu rugăciunea minții. Sfintele slujbe sunt scrise cu insuflarea Sfântului Duh. În ele poți afla înțelepciune, dogmele credinței noastre. Prin ele se slavoslovește Dumnezeu. Este o grădină a desfătării duhovnicești. Dar, din nefericire, această grădină, pentru cei mai mulți, este încuiată.

Este bine să fim iubitori de slujbe, dar să nu mergem la biserică numai din obișnuință. Adică să nu ne placă numai să citim, să cântăm și să petrecem în chip plăcut câteva ore, ci să căutăm să înțelegem și să ne desfătăm de noimele dumnezeiești. Altfel, vom auzi și noi: „Oare înțelegi cele ce citești?” (Fapte 8, 30).

Dumnezeu l-a trimis pe Filip la etiopian pentru a-i tâlcui scripturile, dar nouă ne trimite pe Însuși Preas­fântul Duh, atunci când mintea este curățată cu rugă­ciunea neîncetată.

Odată a venit la Burazeri un monah foarte evlavios și mi-a spus:

– Gheronda, eu nu sunt împotriva rugăciunii, dar nu sunt de acord cu Sfinția Voastră, pentru că dați mai multă însemnătate rugăciunii minții și neglijați cele mai multe slujbe.

– Dar cine ți-a spus că noi disprețuim sfintele slujbe?

– Ei, dacă nu, cel puțin le scurtați. La mănăstirea noastră, noi facem de la șase până la opt ore de slujbă în comun, în afară de duminici, sărbători, privegheri și altele, în care Îl slăvim pe Dumnezeu.

– Bine ai spus, slăvire a lui Dumnezeu. Însă, vreau să-mi răspunzi cu sinceritate. Atunci când stai în biserică, înțelegi ce se citește și se cântă, sau mintea ta cutreieră încoace și încolo?

– Ei, ca să fiu sincer, de multe ori mintea mea cutreieră în alte părți.

Atunci, i-am spus glumind:

– Așadar, și tu ești dintre cei despre care spune prorocul: „Acest popor Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8). Vrei să-ți spun cum facem noi slujbele? Mai întâi priveghem la chilii rostind rugăciunea, ca să ni se lumineze mintea. Apoi deschidem penticostarul, mineiul și citim din ele. Simți atâta dulceață duhovnicească, atâta bucurie și umilință, încât inima ți se încălzește de iubirea dumnezeiască și, lăsând cartea, te arunci cu fața la pământ și plângi necontenit.

Acum, când m-am încur­cat cu obște și multă răspândire, nu mai am acele trăiri pe care le aveam în fiecare zi, atunci când eram singur. Eu nu știu carte prea multă, deoarece am făcut numai patru clase. Dar, atunci când ți se deschide mintea, textele din cărțile scrise în greaca veche le înțelegi mai bine decât profesorii. Încearcă și tu să te încălzești mai întâi cu rugăciunea și după aceea vei vedea diferența. Aceasta am văzut-o la mulți călugări pe care îi mărturisesc.

(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții, trad. și ed. de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 207-209)