De câte ori se spovedesc călugării din mănăstirea dumneavoastră şi mirenii care vin acolo?

Lucrul acesta este variat. Printre credincioşii laici care vin în mănăstirea noastră sunt mai cu seamă ci­prioţi greci. Pentru aceşti credincioşi pregătirea în ve­derea Sfintei împărtăşanii se face mai ales prin post. Trebuie să spunem că la ei spovedania a căzut puţin în desuetudine, pentru că nu mai este legată regulat de Sfînta împărtăşanie. Se împărtăşesc de fiecare dată când merg la biserică. Adesea sunt întâlniţi oameni în vârstă de 30, 40, 50 de ani care vin să se spovedească pentru prima dată. Se împărtăşesc fără a se spovedi. Una din raţiuni este aceea că există puţini preoţi care au primit binecuvîntarea specială pentru a spovedi (în Biserica dumneavoastră am înţeles că preoţii primesc darul duhovniciei îndată după hirotonie). De aceea, spovedania este mai rară, deşi ar trebui să fie mai deasă. Asta depinde şi de neam, în cazul nostru este vorba despre ciprioţii greci; nu este aceeaşi situaţie la grecii din Grecia sau la ruşii din Rusia sau din diaspora.

Există obiceiuri diferite, sunt mai multe feluri de a proceda în ce priveşte spovedania şi împărtăşania. Unii se împărtăşesc regulat, dar se spovedesc doar o dată pe lună. Alţii se spovedesc de fiecare dată când se împărtăşesc. Şi cred că aceasta este cea mai bună soluţie, cea mai bună în sensul că trebuie să ai conşti­inţa împăcată că ai obţinut dezlegare. Dar dacă cineva care, de pildă, s-a spovedit astăzi şi se împărtăşeşte în cursul săptămânii acesteia de două sau de trei ori, fără ca în această perioadă să fi săvârşit păcate de moarte, bineînţeles, atunci nu cred că este un păcat de moarte dacă te-ai împărtăşit de două sau de trei ori cu ace­eaşi spovedanie. Adică nu trebuie să fim nici aşa rigizi, încât să legăm spovedania în mod absolut de îm­părtăşanie. Dacă suntem conştienţi de importanţa Sfin­tei împărtăşanii, atunci nu o banalizăm şi nu o laici­zăm. Dar dacă nu suntem conştienţi, atunci cădem în acest laicism al catolicilor. Şi atunci mergem la îm­părtăşanie după ce am mâncat, fără să fim spovediţi şi nu câştigăm nimic. Mai bine nu am merge deloc.

Dar nici aşa cum se întâmplă la noi, ca să rămâi un an de zile fără să te duci deloc la împărtăşanie; e tot un fel de laicism, în sens invers însă. Vedeţi, extreme­le trebuie evitate. Dacă omul are o prezenţă de spirit, dacă are o responsabilitate a credinţei, atunci este atent cu el însuşi şi totul merge bine. În mănăstirea noastră, părintele duhovnic este Pă­rintele Sofronie, dar sunt şi alţi duhovnici, pentru că el acum, la 97 de ani, nu mai poate spovedi şi înseamnă că spre ceilalţi părinţi duhovnici se îndreaptă călugării care se spovedesc. Dar lucrul acesta nu-i planificat; este o deliberare personală. Nu există în mănăstirea noastră un moment precis pentru spovedanie. (Părintele Symeon)

(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 140-141)