La legea aceasta a „comunicării” (cu lumea) participă și Părinții duhovnicești prin ridicarea greutăților și slăbiciunilor fiilor lor duhovnicești prin rugăciuni și prin alte nevoințe ce completează lipsurile celorlalți. Există și un alt mod, după Părinții noștri, de a comunica cineva cu ispite străine, adică: cel ce clevetește comunică cu ispitele celui clevetit, calomniatorul cu cele ale celui calomniat, cel ce nedreptățește cu cele ale celui nedreptățit – și mai ales când cei nedreptățiți suferă fără murmur pagubă.

Aici voi enumera ispitele celor înaintați datorită atenției și nevoinței lor, care, mai totdeauna, după judecata Sfinților Părinți, sunt de obicei acestea: lenevia, greutatea trupului, moleșeala mădularelor, negrija, zăpăceala cugetării, boală trupească închipuită, – adică micimea de suflet, întunecarea gândurilor, părăsirea ajutorului omenesc, strâmtorarea față de cele de folos exterioare și cele asemenea. Toate acestea, când cu îngăduința lui Dumnezeu se întâmplă nevoitorilor, le pricinuiesc simțământul de părăsire. Atunci credința începe să se clatine, ca și cum s-ar tăia nădejdea ce-i întărea până atunci. Tainic însă, harul îi mângâie, ca să nu-și schimbe programul, pentru că îi convinge că ispita n-a venit de la ei înșiși, prin faptul că toate mărturisesc că n-au părăsit obișnuința lor cea bună. Înțelegând această problemă și primind mângâierea harului ei se întorc cu credință și dorință către Domnul puterilor ca să-i mântuiască, și se prosternează cu smerenie cerând mântuirea Sa, care este și scopul pentru care au fost ispitiți.

(Iosif Monahul, Bătrânul Iosif Sihastrul. Nevoințe – Experiențe – Învățături, Schitul Lacu, 2001, pp. 118-119)