„Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31)

Cel mai adesea, suntem tentaţi să procedăm invers decât ne spune acest verset: mai întâi vedem cum anume se comportă oamenii cu noi, abia apoi ne calibrăm şi noi atitudinea faţă de ei. Ca să împrumut un termen din limbajul contemporan, un astfel de om e reactiv, nu proactiv. Or, Hristos ne învaţă să fim ofensivi, să avem iniţiativă, să căutăm noi să punem relaţia cu celălalt pe o anumită direcţie – anume pe direcţia dorită, agreată de noi („precum voiţi”). Altminteri, alunecăm foarte uşor în zona stresului, a teoriei conspiraţiei, a victimizării şi a plânsului de milă... Cu toate efectele catastrofale ce decurg de aici pentru viaţa noastră. Iată cum interpretarea acestui verset din Evanghelie se dovedeşte a fi, ca şi în alte cazuri, extrem de actuală şi de modernă!

„Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei” (Luca 6, 32)

Mântuitorul merge mai departe: presupunând că, „reactivi” fiind, arătăm dragoste celor ce ne arată, mai întâi, dragoste, şi ură celor ce ne arată ură – ce câştig am putea avea de aici? Cu alte cuvinte: cum creştem noi, spiritual, profesional, familial sau pe alte planuri, dacă tot comportamentul nostru se reduce la o simplă reacţie, generată de stimulii din jur? Nu am face decât să rămânem la nivelul „păcătoşilor”, adică a celor ce-şi limitează orizontul, devin prizonierii unei vieţi egocentrice, în care singurul „câştig” e acela de a gusta din plăcerea de a fi iubit sau din satisfacţia de a lovi în duşman. Evident, a răspunde frumos unuia care-ţi arată iubire (sub varii forme) nu presupune mare efort; greu e să arăţi dragoste celui ce nu-ţi arată decât indiferenţă sau ură – aceasta este adevărata provocare. În concluzie: o atitudine „reactivă” aduce zero creştere (pe toate planurile), zero câştig în edificarea personală.

„Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac” (Luca 6, 33)

Discuţia se mută de la „răsplată”, la „mulţumire”. Se ştie că angajatul care lucrează într-o firmă doar pentru un câştig material (salariu, bonusuri), oricât de bine recompensat ar fi, poate să ajungă un nemulţumit şi chiar să caute a-şi schimba locul de muncă. El are nevoie şi de adevărata mulţumire (în plan profesional, dar şi în celelalte planuri), nu doar de un cont bine alimentat în fiecare lună. Pe de altă parte, când salarizarea nu e pe măsură, intervine ispita de a nu te implica pe măsura capacităţilor profesionale („muncesc şi eu pentru banii pe care îi primesc”). Cel ce se comportă astfel nu doar că ratează a se remarca în ochii conducerii printr-un devotament ce nu stă în motivaţia financiară (dar care, ulterior, poate aduce şi o remuneraţie pe măsură), ci se şi păgubeşte mult pe sine însuşi. El nu se deosebeşte cu nimic de logica îngustă a „păcătosului” care face binele în măsura în care şi lui i se face bine.

„Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai” (Luca 6, 34)

Mulţi oameni au de suferit, în zilele noastre, pentru că au dat altora cu împrumut şi nu au mai primit înapoi banii sau lucrurile respective. Unii s-au trezit chiar că şi-au pierdut şi casa, girând la o bancă pentru împrumutul cuiva care s-a dovedit a fi rău platnic. Ce să înţeleagă aceşti oameni din cuvintele Scripturii, că ar trebui să fie „mulţumiţi” pentru situaţia în care au intrat? Evanghelia ne învaţă aici să fim înţelepţi: să dăm cu împrumut, da, dar numai în măsura în care „nu mai nădăjduim să luăm înapoi”. Concret: indiferent de condiţia celui care-mi cere, să dau cu împrumut acea sumă de care mă pot lipsi (pe care să nu o mai aştept înapoi, chiar dacă mi se promite asta de către datornicul meu). Aceasta este o primă interpretare, una care ţine cont de limitele credinţei noastre. Cel ce are, însă, credinţa că a lui Dumnezeu sunt toate şi doar în El, iar nu în vreun bun oarecare din lume, îşi pune toată nădejdea, poate ajunge până acolo încât să ofere chiar şi tot ceea ce are (sub formă de împrumut sau direct ca milostenie/ ajutor „nerambursabil”). Dumnezeu nu-i va rămâne dator dacă gestul se face în numele şi de dragul Lui, nu pentru motive sau din calcule omeneşti!

„Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi” (Luca 6, 35)

Dumnezeu face binele nu ca un investitor care calculează ce profit îi poate aduce o investiţie. A hărăzit cu talent sau cu avere multe persoane, de-a lungul istoriei, care au ales să-şi folosească darurile chiar pentru a lupta împotriva Creatorului lor. Dumnezeu iubeşte omul şi-i „face bine” nu pentru că ar aştepta ceva în schimb. În finalul capitolului 2 din Evanghelia după Ioan, este un pasaj teribil, care arată cât de realist este Dumnezeu în privinţa noastră. Acolo ni se spune că, pe „când era în Ierusalim, la sărbătoarea Paştilor, mulţi au crezut în numele Lui, văzând minunile pe care le făcea” (v. 23). Apoi continuă Apostolul Iubirii: „Iar Iisus însuşi nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi. Şi pentru că nu avea nevoie să-I mărturisească cineva despre om, căci El însuşi cunoştea ce era în om” (v. 24-25).

Faptul că omul arată recunoştinţă Domnului şi caută să împlinească poruncile evanghelice nu sporeşte cu ceva slava Lui, ci tot omului îi foloseşte, tot el primeşte – prin această deschidere şi conlucrare cu Dumnezeu – har peste har, şi daruri peste daruri. De păgubit, doar noi, oamenii, ne putem păgubi; Dumnezeu are întotdeauna de câştigat, pentru că El investeşte totul la bursa Iubirii!

„Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36)

De multe ori apare în Evanghelii acest „precum”, ca un semn de egalitate între ceea ce poate face omul şi ceea ce face întotdeauna Dumnezeu. Pentru mulţi, acest cuvânt – mai ales în versiunea: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48) – pare cu anevoie de împlinit. Cine sunt eu, omul, cu toate limitele, neputinţele şi păcatele mele, spre a mă putea ridica la o asemenea măsură? Şi totuşi, dacă Dumnezeu a zis aşa, înseamnă că se poate. Străduindu-ne să ne comportăm ca fii ai Tatălui ceresc, ascultând şi crezând în cuvântul Domnului, vom constata că toate le putem face „precum” Dumnezeu, pentru că Însuşi Dumnezeu este Cel ce poate toate în noi. Noi lucrăm cu o putere pe care El o pune în noi. Ni s-a pus la dispoziţie un buget nelimitat din care însă noi, în micimea, în frica şi în prostia noastră, accesăm doar o infimă parte. Resursele noastre sunt nelimitate, pentru că dumnezeirea nu are un capăt. Când dăruim (suntem milostivi), dăruim din aceste resurse, nu din palidele noastre economii, cum ni se pare.

Mai are cineva din lume „nebunia” de a face astfel de afaceri cu Dumnezeu?