Dacă moartea este și este considerată consecință a păcatului, atunci este într-adevăr moartea un rău, în sensul că omul a căzut din fericirea nemuritoare a Raiului și a ajuns din cinstit, necinstit, din nestricăcios, stricăcios, din nemuritor, muritor. Și de unde nu avea nevoie de hrană materialnică, se hrănea numai cu vederea lui Dumnezeu și se desfăta cu această dumnezeiască împărtășire, potrivit Sfântului Ioan Damaschinul, acum după cădere dobândește „un trup mai gros”, „muritor și pieritor”, potrivit Sfântului Grigorie al Nisei[1]. Pe deasupra, cu trudă și muncă cultivă pământul și cu osteneli dobândește hrană și își hrănește copiii[2]. Toate acestea și multe altele cumplite sunt consecințele tragice ale lepădării dumnezeiești porunci de viață dătătoare și ale primirii sfatului ucigător al șarpelui ucigaș de oameni[3]. 

Și încă mai mult, tâlcuind cuvântul din Psalmi, Omul în cinste fiind, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor[4], Grigorie al Nisei zice că omul, prin neascultarea lui, a ales, fără să o înțeleagă, modul animalic de viață, devenind asemenea dobitoacelor!

Dar la împletirea morții, cu care prin sfatul cel rău l-a împletit satana, Iubitorul de oameni Dumnezeu nu a rămas indiferent, nici nu s-a arătat răzbunător față de nebunia omenească. Ca să nu facă nefolositoare persoana umană, a respectat și libertatea lui prost înțeleasă, dar nici nu a trecut cu vederea nenorocirea venită asupra lui. Pentru că satana avea drept țintă și scop principal să transfere prin neascultarea omenească răul în Rai și să-l facă pe om în spațiul acesta veșnic supus lui. Și să schimbe armonia paradisiacă, prefăcându-l într-un loc al osândei și demonizării.

De aceea, mai întâi Bunul și Atotînțeleptul Dumnezeu îl alungă pe om din Rai și pune un Heruvim cu sabie vâlvâitoare să păzească porțile lui[5]. De aceea și ieșirea omului din Rai nu constituie o pedeapsă a lui Dumnezeu, ci o lucrare iubitoare și purtătoare de grijă de a păzi locul desfătării de miasma și prezența răului. De altfel, asta urmărea satana. Pentru ca totuși acest Rai, locașul bucuriei negrăite, să-l reprimească, odată eliberat de rău, pe locuitorul lui, pe om adică, trebuia să fie păzit. Astfel, cea dintâi faptă cuvenită lui Dumnezeu, nu din pedeapsă, ci din iubire de oameni, a fost izgonirea lui Adam. 

Prin urmare, era lucrarea dragostei lui Dumnezeu față de om și acceptarea din partea lui Dumnezeu a morții pentru om. Ce înfricoșată taină! Dumnezeu a primit moartea ca pe un fapt pentru făptura Lui nemuritoare! Iarăși, nu ca să pedepsească sau ca să Se răzbune! Altceva! Sigur că era vinovat omul. Alegând sfatul șarpelui, lovea și ataca în persoană pe Însuși Dumnezeu. Totuși, cum am explicat mai înainte, din fericire, Dumnezeu nu seamănă cu noi oamenii, mici la suflet și pătimași. Măreției Lui nu este hotar[6]. Astfel, acceptând Dumnezeu moartea pentru om, ca o consecință a păcatului, nu S-a făcut solidar cu satana și prin urmare, vrăjmaș al omului. Nu, de mii de ori, nu. Îngăduind moartea, așadar, Iubitorul de oameni Dumnezeu urmărea prin moarte exprimarea nemărginitei iubiri față de om. Cât de cutremurătoare sunt cuvintele acestea! Și care este această dragoste a lui Dumnezeu și cum se interpretează, ar putea întreba cineva.

Să-i lăsăm pentru moment pe Sfinții Părinții noștri să ne lumineze, spunându-ne nouă: „Ca binefacere a fost îngăduită moartea la oameni ca să nu fie răul veșnic și nemuritor”. Da, fără încuviințarea sau îngăduința lui Dumnezeu nu se întâmplă nimic. Astfel, așadar, pentru propriul nostru folos înfricoșătorul fapt al morții l-a îngăduit Bunul Dumnezeu! Și pentru ce motiv? Pentru că „ne-am îmbrăcat în stricăciune și ne-am însoțit cu moartea”. Totuși cum devine binefăcătorul nostru acest din urmă vrăjmaș al nostru care este moartea[7]? Nu sună ciudat și de neînțeles în urechile noastre și în inima noastră aceste cuvinte? De bună seamă aceasta se mărturisește și în slujba înmormântării. Nu există în lumea aceasta un rău mai mare pentru noi decât faptul morții. Și totuși acest dat constituie o binefacere, de vreme ce Dumnezeu îl întoarce în final în dar pentru noi. Deși Dumnezeu nu este vinovat de moartea noastră, pentru că vinovat este omul care a ascultat pe ucigașul de oameni diavolul, în final moartea din nenorocire devine binefacere! Cum? De ce? „Ca să nu fie răul nemuritor”. Iată, așadar, cauzalitatea. Iată binefacerea! Iată cum se adeverește iubitoarea purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru om! Satana a uneltit și a reușit omorârea omului și a încercat să aducă răul în Rai. Și Dumnezeu a întors osânda morții în auto-osândirea diavolului și abdicarea, dacă îmi este îngăduit termenul, a morții. Pentru că prin moarte se omoară moartea omului. Da, în final, cum s-ar mai elibera oamenii din păcat, din stricăciune, din moarte, dacă nu ar interveni moartea? 

(Nikos Nikolaidis, De ce moartea și starea dincolo de mormânt?, Lydia, Tesalonic, 2016)