După cădere, omul se află sub influența nu numai a legii păcatului împânzite la toate mădularele, ci încă și sub înrâurirea schimbărilor de tot felul și a năravurilor, care sunt și acestea ca niște răi tovarăși. Toți acești factori sunt cei care ne îmboldesc neîncetat, ne rătăcesc, ne distrag ca să nu putem să păzim ceea ce vrem. Și din pricina lor, ne aflăm în continuă stare de pocăință.

Așa cum tâlcuiesc Părinții, și numai o singură zi dacă ar fi viața omului pe pământ, nu s-ar pune problema nepăcătuirii. Tocmai acest înțeles al pocăinței ne preocupă esențial. Potrivit Părinților, Dumnezeu nu se întristează atât dacă omul, într-un oarecare fel, nu a reușit să se păzească și a păcătuit. Nu îl judecă pentru aceasta. Harul însă se întristează atunci când omul nu vrea să se pocăiască. Acest lucru este un mod de deznădăjduire și, în cele din urmă, un mod de hulire împotriva Preasfântului Duh.

De aceea trebuie să ne intensificăm eforturile și sârguința noastră. Și atâta timp cât nici nu se pune problema nepăcătuirii, noi să punem problema pocăinței neîncetate. Să îl convingem pe dumnezeiescul har care vine la noi că greșelile pe care le facem nu sunt de voia noastră. Niciodată noi nu vrem să tăgăduim și să trădăm iubirea lui Dumnezeu, ci toate greșelile noastre sunt datorate neputinței, lipsei de experiență, necunoașterii. Și neîncetat căzând, strigăm: „Milostiv fii mie, păcătosului!" ca să chemăm asupra noastră o nouă formă de împreună-lucrare a harului, astfel încât să întregească cunoașterea noastră și puterile noastre, ca să vedem bine și să acționăm corect și astfel să putem umbla drept în aceste zile grele. Pentru că Pavel spune: Aproape este mântuirea noastră[1] acum sau când am crezut. Văzând noi toți și având experiența faptelor, înțelegem că aproape este ziua[2]. Observăm că se întărește tot mai mult puterea vrăjmașului nostru, iar spațiul nostru se limitează, din pricină că oamenii tot mai mult fug, tot mai mult se îndepărtează de Dumnezeu și astfel întreg ansamblul social devine și el o piedică, fiindcă s-au împuținat oamenii duhovnicești și a rămas numai o rămășiță[3], foarte puțini.

Cât de atenți trebuie să fim și de uniți ca să o scoatem la capăt! Reușita noastră nu depinde de o tehnică, astfel încât să lăsăm toată greutatea pe seama ajutorului tovarășilor noștri. Este de ajuns dacă suntem într-un cuget și având aceleași idealuri. Însă centrul reușitei noastre este ajutorul și împreună-lucrarea harului. Fără Mine nu puteți face nimic.

Toată atenția noastră este concentrată pe cum să păstrăm cu noi lucrarea harului Lui, acel Și voi fi cu voi în toate zilele, până la sfârșitul zilelor[4]. La acest Sunt cu voi trebuie să luăm aminte foarte mult, dacă cu adevărat este cu noi. Pentru că potențial Dumnezeu Cuvântul este cu noi. Potențial nu lipsește de nicăieri. Ar fi vai de noi dacă s-ar întâmpla aceasta! Dacă ar lipsi fie și numai o fracțiune de secundă din făptură, aceasta s-ar nimici. El Însuși este Totul în toate. Potențial este cu noi. Dar, oare, este cu noi și prin lucrare?

Spune Origene un cuvânt înțelept: Ce folos că S-a întrupat Cuvântul, dacă eu nu Îl dețin? Și acum zic și eu. Ce folos dacă Dumnezeu este cu noi potențial, de vreme ce prin lucrare nu Îl simțim? Și firește nu e de vină El. Suntem de vină noi care nu știm să tragem foloasele. De aceea, atenția noastră să fie asupra acestui domeniu. Cum să nu pierdem nicio clipă prilejurile și mijloacele care pun în lucrare prezența dumnezeiescului Har. Împreună cu harul care vindecă pe cele neputincioase și umple pe cele lipsite să fim învredniciți să ne atingem scopul pentru reușita noastră, pentru că zilele rele sunt. Umblați cu înțelepciune față de cei ce sunt în afară[5].

(Gheron Iosif Vatopedinul, Didahii din Sfântul Munte Athos, traducere de Laura Enache)

[1] Romani 13, 11.

[2] Evrei 10, 25.

[3] Romani 11, 5.

[4] Matei 28, 20.

[5] Coloseni 4, 5.