Ce ne-ar spune eroii neamului nouă, celor de astăzi?

Ne-ar sfătui eroii noștri să nu mai lovim în Școală, Biserică, Armată, instituții fundamentale ale neamului nostru, pentru că am lovi exact la temelia acestuia. Cei care le slujesc poartă în mâinile lor o mare responsabilitate: destinul acestui popor.

Recent aveam să particip, la Cercul Militar Iași, aflat în buna vecinătate a Palatului Universitar din Copou, la un eveniment organizat de Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria”, filiala Iași.

S-a vorbit despre eroii neamului nostru – cei știuți și cei neștiuți – la faptele și destinul cărora noi, cei de astăzi, reflectăm (poate) prea puțin. Am cumpănit mult la ce anume să cuprind în cuvântul meu. Nu mi se părea – și sentimentul persistă – a avea căderea de a vorbi despre eroi în prezența unor vrednici membri ai Armatei Române, a căror existență se măsoară în multe și tumultoase decenii.

Am decis, în cele din urmă, să îndemn la o necesară, dar grea, reflecție, pe care v-o propun și dumneavoastră: Ce ne-ar transmite eroii nouă, celor ce vremelnic revendicăm aceste vremuri tulburi? Părintele Ion Cârciuleanu (1915-2013), „duhovnicul intelectualilor”, cum era numit în epocă, din învățăturile căruia am avut privilegiul de a mă împărtăși în mod direct, într-un cuvânt la praznicul Înălțării Domnului, atrăgea atenția asupra faptului că „astăzi, ca niște trimiși ai neamului, ei (eroii) vin la noi, cu rol hotărâtor în viața de zi cu zi și ne cer să dărâmăm egoismul, răutatea, dușmănia, ura, nedreptatea și tot ce ne desparte și ne îndepărtează.”

Ne-ar îndemna eroii noștri să nu-i uităm. Există momente, oameni și fapte generate de aceștia, care nu se uită, nu trebuie să se uite, chiar dacă uitarea este o lege a firii. Ne-ar învăța apoi ce este dragostea de țară și ne-ar reaminti – grație modelului transmis de înaintași – că valori precum neamul, patria, credința, familia nu ar trebui vreodată vândute ori negociate, preferabil fiind sacrificiul suprem.

Ne-ar readuce aminte, apoi, de conducătorii din alte timpuri, pentru care păstrarea și apărarea credinței și a gliei străbune reprezentau un testament de neîncălcat al străbunilor și o moștenire lăsată urmașilor. Cuvintele Binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt din opera „Apus de soare” a lui Delavrancea sunt chezășie: „Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri şi a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor...!”. El, „Atletul lui Hristos”, considerat astfel de către Papa Sixtus al IV-lea, după răsunătoarea victorie de la Vaslui, era numit încă din timpul vieții „Sveti Ștefan Vodă”, după cum notează cronicarul Grigore Ureche.

Nu putem să nu facem referire la un alt domn (al Țării Românești, de data aceasta), care pentru credința sa – ridicată la rang de Lege, așa cum evocă balada – primește moarte martirică chiar în ziua în care împlinea 60 de ani, în data de 15 august 1714, după ce avea să asiste la omorârea fiilor săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei și a sfetnicului Ianache.

Nu poți să nu te întrebi unde sunt conducătorii noștri de odinioară? Câți dintre noi am mai avea azi curajul şi demnitatea de a ne jertfi pentru neam şi credinţă? De unde îndârjirea aceasta împotriva credinței noastre și, indirect, a părinților noștri, pe care avem pretenția că îi iubim și respectăm, care ne-au educat în spiritul acestor valori? Am ales – noi, deținătorii adevărului absolut – o societate asfixiată de libertinaj (confundat deseori cu libertatea), aflată (prea des) în criză, fără respect, uneori, pentru valorile autentice şi cu o moralitate discutabilă. 

Ne-ar sfătui eroii noștri să nu mai lovim în Școală, Biserică, Armată, instituții fundamentale ale neamului nostru, pentru că am lovi exact la temelia acestuia. Cei care le slujesc poartă în mâinile lor o mare responsabilitate: destinul acestui popor.

Ne plângem deseori de greutăți (mai) mici, (mai) mari, cu sens sau total nesemnificative, într-o abordare, de regulă, subiectivă. Ne gândim oare la suferințele celor din trecut? Foamete, boli, frig, războaie, refugiu, lipsa unor condiții decente de trai… Ne dorim mereu mai mult și mai mult, dar nu (mai) știm să mulțumim pentru ce avem sau pentru ce ni se oferă, considerând că merităm și încadrând totul în sfera firescului. Virtutea mulțumirii și virtutea recunoștinței au ajuns să fie flori rare...

Oare cum s-ar raporta eroii la noi, pentru ce (am fi putut face și) nu am făcut, pentru că am dezamăgit, pentru tot ce ar fi putut fi și (din vina noastră) nu este, pentru că am spulberat vise și idealuri, pentru că nu ne-a păsat (prea mult) de moștenirea transmisă, pentru că ne-am lăsat prinși în vârtejul efemer al acestor vremuri și în haosul lumii de azi? Din care, iată, ne-am oprit pentru puțină vreme. Sau am fost nevoiți să o facem... Timp suficient pentru a reflecta la aspecte care nu s-au aflat până acum printre priorități. Reflecții necesare, ce ar trebui să fie urmate de decizia unui „început bun”, cu sens, al vieții noastre.

Parafrazând, peste veac, cuvintele lui Nicolae Iorga, eroismul nu poate fi răsplătit, dar ar fi o impietate față de noi înșine, de înaintași, de cei ce ne-au format, dar și față de cei ce vor veni după noi, ca uitarea și nerecunoștința să se aștearnă nedrept peste oameni, fapte, locuri. Educația (fie că suntem în postura de a o primi sau de a o transmite), din această perspectivă, are un rol edificator. Este drept, nu avem nevoie de orice fel de educație, ci de una de calitate, aflată nu sub vremuri, ci deasupra lor, care să conducă atât la desăvârșirea personalității oamenilor, cât și la dezvoltare socială; însă este necesar să reținem faptul că nu putem tinde spre întregirea ființei noastre sau a drumului academic, dacă din educație lipsește componenta patriotică, care trebuie transmisă și/sau însușită, împreună cu ale ei valori național-identitare, cu multă luare-aminte.

Și gândul mă duce, firesc, la vecinătatea de care aminteam la început, la finalul veacului al XIX-lea, când, într-o zi de noiembrie a anului 1897, în calitate de întâistătător al portofoliului Cultelor și Instrucțiunii Publice, Spiru Haret, „Marele Ministru” – cum îl numea Iorga –, avea să participe la inaugurarea noului sediu al celei mai vechi universități a României moderne, înființată în 1860 prin decret domnesc, vrednică continuatoare a Academiei Mihăilene. Un alt fel de erou, dintre cei mulți, cu ale sale reforme și construcții instituționale, purtând amprenta unui autentic caracter național.

De la același autor

Ultimele din categorie