Această pildă (de la Matei 25, 14-30) ne vorbeşte despre cum să ne pregătim pentru Împărăţia Cerurilor. Dumnezeu este Stăpânul, noi slugile. Relaţie mai greu de acceptat pentru omul care se pune mereu pe sine în centru. El şi „drepturile” sale. Dumnezeu-Stăpânul ne investeşte cu încredere, de aceea ne dă „pe mână avuţia sa” (v. 14). Tot ceea ce avem, de la Dumnezeu avem, inclusiv trupul şi sufletul nostru. Darurile cu care ne înzestrează se dau „fiecăruia după putere” (v. 15). Cele trei slugi primesc cinci şi doi talanţi, respectiv un talant. Nu toţi ne naştem cu aceleaşi calităţi, nu toţi avem o aceeaşi zestre genetică. De aceea, Dumnezeu nu cere, spre exemplu, celui crescut într-o familie dezorganizată, cu multe vicii, aceeaşi lucrare ca de la cel născut într-o familie bine aşezată, evlavioasă. Dar toţi avem aceleaşi şanse la mântuire, indiferent de punctul de plecare. Drept dovadă că în pilda „soră", cea a minelor de la Luca (19, 12-27), cele zece slugi primesc toate la fel, câte o mină spre a „neguţători cu ea”. Cel cu cinci talanţi este omul care poate lucra la un anumit nivel de profunzime, cu toată fiinţa sa. Cifra cinci ne trimite la cele cinci perechi de simţuri pe care le avem. Adică, simbolic, vizează fiinţa noastră în integralitatea sa şi în toate particularităţile sale. Cel cu doi talanţi e tipul omului care poate face distincţia între cele spirituale şi cele materiale (omul are trup şi suflet). Cel cu un talant e la nivelul cel mai de jos, dar are conştiinţa că omul este unic în întreaga lume creată, e mai presus şi de animale, şi de orice altceva. Este tipul celui chemat măcar să împlinească cele omeneşti, în sensul curat al cuvântului. „Să fie om!” ‒ cum ar spune ţăranul român.

Când este vorba de talantul nostru, nu trebuie să ne gândim neapărat la un anumit talent pe care l-am avea. Este vorba despre însăşi existenţa fiecăruia dintre noi, în toate aspectele sale: „Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu Care lucrează toate în toţi” (I Corinteni 12, 4). A înmulţi talanţii/ talantul înseamnă a fi împreună lucrător cu Dumnezeu, fără de Care „nu putem face nimic” (cf. Ioan 15, 5). Dumnezeu ne încredinţează un „capital” şi apoi cere să vadă rezultatul investiţiei Sale. Dar El nu cere înapoi nici capitalul iniţial, nici „profitul” obţinut. În ambele pilde, cel ce a lucrat mai mult primeşte şi ce a îngropat sluga leneşă: cel cu zece talanţi mai primeşte un talant, iar cel cu zece mine, încă o mină. Toate se întâmplă deja încă din această viaţă. Când Dumnezeu sesizează că cineva nu pune în lucrare darul Său, îl oferă celui care este mai harnic. Aşa se face că, în Biserică, unii oameni cu viaţă sfântă sunt şi cărturari, şi duhovnici, şi predicatori buni, fac asceză multă, au şi lucrare filantropică de amploare. Asta şi pentru că sunt alţii care se lenevesc şi îngroapă darurile lor ‒ adică se lipesc de cele pământeşti şi trăiesc doar biologic.

Cel care înmulţeşte talanţii primeşte cuvânt de laudă: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău” (v. 21 şi 23). Ceea ce lucrăm în această viaţă reprezintă „cele puţine", oricât de mari sau multe ar fi. Cel ce este harnic şi fidel în cele mici, va fi şi în cele mai mari. Sau, altfel privind lucrurile: ca să putem creşte spiritual, să o luăm de la cele pe care le putem face, chiar dacă sunt nesemnificative ‒ treptat, vom primi putere să împlinim (tot) mai mult.

Tâlcuirea poate merge şi mai departe, desluşind din rostul existenţei noastre. La finalul unei alte pilde, cea a iconomului necredincios, Mântuitorul ne avertizează: „Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios; şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept. Deci dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţia nedreaptă, cine vă va încredinţa pe cea adevărată? Şi dacă în ceea ce este străin nu aţi fost credincioşi, cine vă va da ce este al vostru?” (Luca 16, 10-12). Paradoxal, nu? Ceea ce avem acum, în această viaţă, nu este al nostru. Toate ne sunt încredinţate ca unor administratori (iconomi). Dar care este „bogăţia adevărată"? Ce este, de fapt, „al nostru"? Bogăţia adevărată este dragostea lui Dumnezeu şi viaţa veşnică, iar „a noastră” este chemarea de a fi dumnezei după har. Spre aceasta am fost creaţi, chiar dacă noi am ales altceva prin protopărinţii Adam şi Eva.

Uneori ni se pare nedrept că ni se ia ceea ce credeam că avem. Alteori, spunem că nu merităm să primim mai mult decât ceea ce ni s-a dat deja. Perspectiva omenească nu ne oferă răspunsuri. Gândul lui Dumnezeu e diferit de al nostru. Ca în istoria cu Alexandru Macedon, despre care se spune că a vrut să dea o cetate unui soldat, drept răsplată pentru bravura sa în luptă. Acela refuza, spunând că e prea mult. La care fiul lui Filip al II-lea al Macedoniei replică: „Poate să fie prea mult pentru un ostaş ca tine, dar nu prea mult pentru un împărat ca mine”.

Cel ce îngroapă talantul este numit „slugă vicleană şi leneşă” (v. 26). Precum acesta, nici noi nu vom avea la Judecată vreo scuză pentru nelucrare. În pilda minelor se precizează că din chiar cuvintele (scuzele, pretextele) noastre „vom fi judecaţi” (cf. Luca 19, 22)! Dumnezeu ne va accepta punctul de vedere şi ne va arăta că, şi dacă lucrurile ar sta chiar aşa cum le prezentăm noi, tot puteam face ceva. Cum ar fi să încredinţăm darurile noastre „zarafilor” (celor ce obţin câştig din „circulaţia” banilor). Dacă nu punem în practică un cuvânt duhovnicesc, măcar să-l transmitem cuiva care l-ar putea împlini. Dacă suntem buni meseriaşi, dar nu vrem să lucrăm, măcar să învăţăm pe altul meserie. Dacă zac degeaba în cămările şi dulapurile noastre lucruri valoroase, măcar să le dăm cu împrumut sau ca milostenie celor ce s-ar putea folosi de ele. Şamd.

Momentul evaluării noastre finale va fi teribil. Nu degeaba este numit „înfricoşătoarea Judecată”. Alături de cei ce vor veni cu justificări pentru îngroparea talantului, vor fi şi unii care umblă cu monedă falsă (numiţi calpuzani; „calp” înseamnă fals). Sunt cei care pretind că împlinesc iubirea creştină, denaturând-o spre a-şi justifica patimile lor. Sau cei care se bat cu pumnul în piept că luptă pentru binele şi drepturile oamenilor, dar nu urmăresc, de fapt, decât propriile lor interese.

Aruncarea „întru întunericul cel mai din afară” (v. 30) e consecinţa ruperii comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii, e plasarea omului în afara chiar a propriei sale existenţe. Precum e bolnavul psihic care-şi iese din minţi, care continuă să trăiască biologic, dar care nu mai e nici conştient, nici prezent în propria sa viaţă.

Probabil că ştiaţi toate aceste lucruri despre Pilda talanţilor şi chiar mai mult decât atât. Dar Scripturile sunt inepuizabile, când e să ne adâncim în înţelesul lor. Să evităm capcana de a crede că am înţeles totul şi mereu să ne întrebăm: oare ce aş mai putea învăţa, ce anume nu ştiu încă?