Propun pocăinţa tuturor, şi mie, şi ţie. Pocăinţa să fie ultima noastră preocupare în ultimele ore de viaţă, dinainte de moartea noastră. Fie că murim mâine, fie că murim poimâine, fie peste zece ani sau peste 50 de ani, pocăinţa este la fel de urgentă, deoarece este foarte importantă. Pentru că toate zilele noastre pe pământ sunt zilele dinaintea morţii noastre. Şi din acest motiv profeţii şi învăţătorii credinţei şi ai bunătăţii, în chip neostenit, îi chemau la pocăinţă pe toţi oamenii. Îi chemau la pocăinţă pe toţi oamenii, indiferent de locul pe care-l aveau în viaţă şi indiferent de vârstă. Îi chemau şi pe cei vârstnici şi pe cei tineri, şi pe cei bolnavi şi pe cei sănătoşi, şi pe cei puternici şi pe cei lipsiţi de putere. Cercetaţi vieţile Sfinţilor şi ale marilor Părinţi ai Bisericii şi veţi afla că, înainte de a păşi pe calea sfinţeniei, s-au pocăit. Fără pocăinţă nu există creştinism.

Fraţilor, pocăinţa este un act în care omul se revoltă împotriva eului său. Omul singur, din proprie iniţiativă, porneşte această revoluţie, atunci când conştientizează că vrăjmaşul are culcuş înlăuntrul său. Cât timp omul trăieşte cu autoamăgirile că vrăjmaşii săi sunt în afara lui, nu se va revolta împotriva eului său. Dacă, însă, la un moment dat, deschide ochii şi înţelege că „furii” şi „tâlharii” sunt intraţi în casa sa, atunci uită de cei care-l atacă din afară şi-şi concentrează toate puterile pentru a-i scoate afară pe cei care, fără să fi fost invitaţi, au pătruns şi s-au instalat în casa lui.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Omilii despre pocăință, dragoste și optimism, traducere din limba greacă de prezbitera Iuliana și pr. Iulian Eni, Editura Doxologia, Iași, 2016, pp. 35-36, 45)