Penelopa şi Ulise. Paris şi Elena din Troia. Romeo şi Julieta. Mihai Eminescu şi Veronica Micle. Salvador Dali şi Gala. Cupluri celebre, simboluri ale unei iubiri care copleşeşte totul. Tulburătoare, adesea tragică sau greu de înţeles, genul acesta de iubire ne fascinează, dar nu ne convinge. E ceva nedeplin, incomplet. Suferinţa e inerentă în orice iubire, aşa este. Nimeni nu poate iubi dacă nu suferă. Dar în iubirea desăvârşită suferinţa are sens, e dublată mereu de o nădejde ce vine din adâncul inimii. E o suferinţă luminoasă. Găsim o astfel de iubire la cupluri celebre din istorie sau din literatură? Cu greu. Însă adesea există asemenea modele sub ochii noştri şi nu le sesizăm.

Până acum, pentru mine, singurul exemplu pe care-l puteam da ucenicilor când venea vorba despre un model de familie era cel al Sfinţilor Brâncoveanu. De un timp am mai adăugat pe listă o familie, cea a Părintelui Marius Gabriel Bărăscu. Pe 7 august 2019, acesta venea cu maşina de la Mănăstirea Sihla, acolo unde participase la hramul Sfintei Cuvioase Teodora. Pe şoseaua E85, o altă maşină a intrat pe contrasens şi l-a izbit frontal. Părintele Marius a mai trăit câteva ore, murind spre miezul nopţii, chiar în pragul zilei de naştere, când ar fi împlinit 35 de ani. Între ultimele sale cuvinte au fost şi: „Sunt preot şi am patru copii”; „Iată, vine Împăratul!”. O singură dată am avut bucuria de a-l întâlni pe acest vrednic slujitor al Domnului, dar îl simţeam foarte apropiat prin prietenia care-l lega de Părintele Vladislav Nedelcu, cu care sunt împreună slujitor la Parohia Talpalari. Îl ştiam ca pe un om al rugăciunii, al cuvintelor înţelepte, al misiunii neobosite, al milosteniei fără rest şi al destoiniciei în cele practice. Dar ceea ce m-a impresionat şi mai puternic au fost cuvintele soţiei sale, întreaga sa atitudine de după tragicul eveniment. Din ele putem înţelege – cutremurându-ne! – cam la ce nivel duhovnicesc era dragostea lor.

Iată ce mesaj a lăsat, în data de 15 august 2019, pe contul ei public de Facebook, îndoliata prezbiteră Petronela Bărăscu, rămasă văduvă cu patru copii mici:

(...) Acum şapte zile, la ora asta, am primit vestea. Sufletul mi se întuneca şi se rupea în bucăţele. Aveam impresia că trăiesc cel mai lung coşmar din care nu mă pot trezi, nu puteam să deschid ochii şi să privesc în jur, strigătele mi le înăbuşeam în lacrimi, iar corpul nu mă asculta cum trebuie. Mă gândeam la el, era ziua lui, câte trebuia să facem în ziua aceea, câte trebuia să facem în anii următori, cât de fericiţi urma să fim împreună. Copiii, cele mai de preţ daruri, rămâneau fără tăticul lor, iar eu fără omul de care m-a lipit Dumnezeu pentru veşnicie. M-am gândit la Maica Domnului, la durerea ei de pe Golgota şi am rugat-o să mi-l aducă înapoi. Acea noapte a fost lungă, mă trecea un fior prin tot corpul, iar mintea îmi tot repeta ultimele cuvinte ale medicului de gardă.

Când s-au trezit copiii am plâns cu ei în braţe şi i-am strâns tare, ca să simt în fiecare prezenţa tatălui lor. Doamne, cu adevărat moştenirea cea mai de preţ sunt ei, copiii, iar în ochii lor nevinovaţi străluceşte Lumina! Mi-au spus ceva ce mi-a deschis inima, mi-a schimbat direcţia spre care priveam şi mi-a dat puterea să-mi ridic ochii spre cer: «Mami, de ziua lui, tati a primit Raiul!». Am simţit cum întunericul scade şi durerea se îndulceşte, cum Dumnezeu trimite stropi din roua bucuriei să-mi adape sufletul, iar întrebările mele primeau răspuns. Domnul S-a milostivit de mine şi m-a întărit ca să nu cad cu totul în prăpastia disperării. M-a prins de mână şi m-a ridicat, şoptindu-mi tainic: «omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori». A lucrat atât de minunat prin toţi cei care ne-au sprijinit, încât am ajuns să spun şi eu: «Cu adevărat dragostea este mai tare decât moartea!». Am simţit că toate lacrimile vărsate pentru noi sting durerea şi fac să răsară nădejdea şi bucuria Învierii.

Dragii mei, Părintele a fost un om ales de Dumnezeu pentru misiunea sa ca preot. A iubit de mic biserica, slujbele şi cântările bisericeşti. Era neobosit în slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Îşi îndrepta adesea paşii spre mănăstiri pentru a se bucura de privegherile de noapte şi cuvântul înţelept al duhovnicilor. El nu a fost doar al meu, ci al tuturor celor pentru care s-a jertfit şi pe care i-a iubit. Pentru toate acestea şi pentru cele pe care nu le ştie decât Domnul, a fost ales să primească mai devreme Odihna. Dragostea celor ce l-au cunoscut stă mărturie şi îmi dă nădejde în mântuirea sa. Duhul de pace şi de bucurie pe care l-am simţit zilele acestea, dragostea pe care ne-au arătat-o miile de oameni cunoscuţi şi necunoscuţi, emoţia care a cuprins pe toată lumea şi alte semne de taină mă fac să spun cu toată credinţa: «Unde îţi este, moarte, boldul tău?».

Vă mulţumesc din toată inima tuturor celor care aţi fost şi veţi fi alături de noi, mă simt copleşită şi nevrednică de dragostea dumneavoastră, dar cred cu tărie că Părintele nu va uita pe nimeni şi vă va pomeni pe fiecare în parte, aşa cum făcea când era printre noi. Vă cer iertare pentru aceste cuvinte sărace, vă îmbrăţişăm şi-L rugăm pe Dumnezeu să ne strângă în jurul Părintelui şi să ne mântuiască pe toţi! Amin! Hristos a înviat!

Pentru mine, mesajul de mai sus este cea mai frumoasă declaraţie de dragoste din toate timpurile. O dragoste mai presus de tot ceea ce găsim în istorie sau în literatură. O iubire ce încununează relaţia dintre doi oameni care au biruit toate obstacolele posibile, inclusiv moartea, şi care s-au deschis total unul altuia. Pentru că pe cei doi – pe Părintele Marius şi pe soţia sa, Petronela – i-a unit şi-i uneşte Însuşi Dumnezeu. Citind şi tot recitind mesajul doamnei preotese, înţeleg mai deplin ce a vrut să zică Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan prin acel: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Asta lipseşte din mai toate poveştile cuplurilor celebre – Dumnezeu! El Singur este sursa adevăratei iubiri. O Iubire care nu apune niciodată, ci stă răsărind mereu pe cerul inimii, până se vor umple toate de prezenţa şi de lumina Lui cea neînserată.