Poate că cel mai relevant pasaj din Evanghelii pe tema aceasta este cel al întâlnirii dintre Iisus și femeia samarineancă (v. Ioan 4, 7-42). Pentru că ne arată o situație care, la prima vedere, pare paradoxală. O femeie care nu avea dreapta credință, o femeie cu o viață complicată și dezordonată, o femeie care trăise deja cu cinci bărbați și era acum cu al șaselea. Și totuși, această femeie Îl întâlnește pe Hristos și își schimbă radical viața. Nu după ani de nevoință, nu după o îndelungă lucrare ascetică. Îl întâlnește, am zice, așa, pur și simplu, în faptul cotidian al mersului la fântână.

Cum se face că un om care pare atât de departe de Dumnezeu ajunge să-L întâlnească atât de repede, atât de... ușor? Dacă citim cu atenție, aflăm că momentul decisiv nu are legătură cu vreo performanță morală a femeii sau cu vreun gest de smerenie, ci cu deschiderea ei. La un moment dat, ea acceptă să fie văzută și să se vadă pe sine așa cum este. Acceptă să primească adevărul despre sine pentru că acceptă să intre într-un dialog real cu Hristos, se lasă atrasă într-un soi de „duel” verbal.

Și atunci descoperim ceva esențial pentru viața duhovnicească: motivul pentru care nu-L întâlnim pe Dumnezeu nu ține de nevrednicia noastră, de păcatele noastre. Problema este închiderea noastră. De fapt, dacă ne uităm sincer în viața noastră, vedem că cel mai greu pentru un om nu este postul, nu este rugăciunea. Nu este nici măcar lupta cu patimile. Cel mai greu lucru de pe fața pământului este să primești dragostea lui Dumnezeu. Să îndrăznești să crezi că ești iubit.

Aici ne poticnim, acesta este efectul celei mai adânci răni a inimii noastre: nu credem că suntem iubiți. Nu credem că suntem doriți. Nu credem că Dumnezeu ne-a creat din iubire și că ne înconjoară, în fiecare clipă, cu dragostea Lui. De aceea ne este mai ușor să credem în pedeapsă decât în iubire, în judecată decât în milă. Dar Evanghelia ne arată cu totul altceva.

Iisus începe dialogul cu femeia samarineancă într-un mod foarte abrupt și surprinzător: „Dă-Mi să beau” (Ioan 4, 7). Cere apă nu pentru că nu avea găleată, ci pentru că folosește prilejul unei aparente vulnerabilități pentru a intra în relație, în dialog cu femeia. Se așază în poziția celui care cere, care are nevoie de ajutor. 

Așa se apropie Dumnezeu de orice om: nu prin forță, nu prin constrângere, ci printr-o delicatețe ce respectă libertatea omului. Dumnezeu bate la ușa inimii (cf. Apocalipsa 3, 20) și așteaptă răspunsul nostru. El Se oferă, nu Se impune. Și, de multe ori, dialogul cu Dumnezeu începe într-un loc foarte concret al vieții noastre. Nu într-o experiență spectaculoasă, în vreun părut extaz mistic, ci în concretul vieții cotidiene. Poate că într-o zi te întorci acasă obosit și copilul tău are nevoie să-i dai atenție. Poate că soțul sau soția așteaptă un cuvânt bun sau un gest odihnitor, iar tu nu ai nici un imbold, ești fără chef. Poate că cineva te-a rănit și simți că nu mai ai nicio putere să ierți. Într-un astfel de moment concret, Hristos spune, de fapt: „Dă-Mi să beau”. Adică: „Lasă-Mă să te iubesc și să iubesc lumea prin tine, iubind pe cel de lângă tine”.

De aici începe întâlnirea cu Dumnezeu. Nu prin vreo performanță spirituală – de folos și ea, dacă ajută la înmuierea inimii –, ci din acceptarea faptului că suntem iubiți. Că Dumnezeu nu este doar ținta căutărilor și dorurilor noastre, ci Acela care ne caută El pe noi. „Nu L-am căuta pe El, dacă nu am fi fost mai întâi găsiți de El” (Fericitul Augustin).

Femeia samarineancă s-a deschis acestui dialog și viața ei s-a schimbat radical. Nu pentru că și-ar fi rezolvat instantaneu toate problemele trecutului, ci pentru că a acceptat, în prezent!, să fie văzută de Dumnezeu și, mai ales, să primească dragostea Lui. Greu nu e postul, grea nu e nevoința, greu este a crede, a accepta că Dumnezeu chiar ne iubește. Pe noi, cei de acum, așa cum suntem. O dată trecut acest hop, se vor așeza apoi toate în viața duhovnicească.