Dumnezeu-Tatăl, în iubirea Lui față de primii oameni din Rai, Adam și Eva – chiar dacă aceștia au săvârșit păcatul neascultării – nu a uitat de făptura umană zidită după „chipul și asemănarea Sa”, ci a trimis în lume pe unicul Său Fiu, Iisus Hristos, pentru a ne răscumpăra din păcatul strămoșesc prin Jertfa de pe Cruce și cu Învierea Sa din morți cea mântuitoare.

Pe parcursul activității Sale misionare, Iisus Hristos a săvârșit multe și nenumărate minuni asupra oamenilor neputincioși, bolnavi și chiar morți, intervenind de multe ori acolo unde doctorii sau tămăduitorii din acele vremuri nu au reușit de fiecare dată să îi vindece, să îi tămăduiască și să îi facă sănătoși.

Pe lângă aceste fapte minunate sunt „şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” (cf. Ioan 21, 25), Hristos a vorbit mulțimilor și în plide, pentru a-i face să înțeleagă cu adevărat însemnătatea lucrurilor, pe de o parte, iar pe de altă parte, pedagogia dumnezeiască ajungea mult mai ușor la inimile lor care erau ținute departe de adevăr.

Una dintre aceste pilde este cea a samarineanului milostiv, pericopă evanghelică consemnată de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca (10, 25-37), una dintre cele mai frumoase parabole rostite de Mântuitorul Iisus Hristos, Evanghelie care face parte dintre cele șapte care se citesc la Taina Sfântului Maslu. A fost rostită după ce Hristos a împiedicat pe farisei să o ucidă prin delapidare pe femeia cea păcătoasă.

Nu dorim să intrăm propriu-zis în istoria samaritenilor; în ziua de astăzi mai trăiesc probabil vreo 850 de persoane de acest neam, fiind cea mai mică populație din lume. Sub aspect etnic, israeliții îi considerau pe samariteni niște „paria”, adică niște persoane de lepădat, care nu s-ar fi învrednicit de a se numi „fii ai lui Avraam”.

Hristos este ispitit de un învățător al legii, întrebându-L ce trebuie să facă pentru a moșteni viața cea veșnică. Desigur, tot acest om a oferit și răspunsul corect. Dar, când a adresat întrebarea: „și cine este aproapele meu?”, în acest context, Hristos rostește pilda samarineanului milostiv, la care acest învățător al legii oferă și răspunsul: „cel care a făcut milă cu el”.

Totuși, ne îngrijorează atitudinea preotului și a levitului, cei doi slujitori ai templului de la Ierusalim care au trecut pe lângă cel căzut în mâinile tâlharilor și și-au continuat drumul pe mai departe, de la Ierusalim la Ierihon, unde distanța dintre cele două orașe era de aproximativ 25-30 de kilometri. Unii exegeți susțin faptul că cei doi slujitori s-ar fi întors chiar imediat după ce au slujit la templu, ceea ce ar agrava și mai mult conduita lor „profesională”, trecând nepăsători pe lângă cel „aproape mort” (textul grec). Dar, pe de altă parte, cei doi nu știau dacă cel care a fost tâlhărit era sau nu mort, pentru că Legea Veche interzicea atingerea slujitorilor templului de trupurile celor morți, chiar dacă ar fi fost din neamul lor, ceea ce ar fi însemnat că, dacă ar fi fost descoperiți, nu ar mai fi avut voie să slujească Domnului un anumit timp (cf. Levitic, capitolul 21) fără să treacă printr-un ritual de purificare, curăție (cf. Numeri, capitolul 19).

Iubirea înseamnă implicare de la aproape la aproape. Este exact ceea ce a făcut samarineanul numit „milostiv” sau „milos” care s-a îngrijit de viața aproapelui său. A fost cuprins de milă, de compasiune, devenind aproapele în adevăratul sens al cuvântului. Substantivul „aproapele” nu are plural în limba română, pentru că relația cu aproapele nostru este atât una personală, cât și individuală, trecând peste barierele neamului, ale confesiunii, ale rasei.

Desigur, sunt persoane care fac din naționalitatea lor sau din locul de unde sunt un titlu de măreție și de glorie, dar nu fac nimic concret pentru cei ai lor, numindu-i pe cei de altă origine ca fiind „vinitură”, un cuvânt destul de ofensator pentru aceștia, bineînțeles utilizat greșit, doar pentru a jigni și a face diferențe. Însă modelul Evangheliei de astăzi este cel de alt neam, adică samarineanul, care ia concret atitudine și face un bine celui de lângă el. Aproapele este cel de care ai nevoie și cel care te poate ajuta necondiționat.

Hristos a fost aproapele celor leproși, a fost aproapele femeii samarinence, al sutașului roman, ajutându-i pe toți atunci când au avut nevoie de El. Hristos trebuie să fie modelul nostru suprem de iubire și dăruire care S-a răstignit pentru noi. De altfel, trebuie să îi iubim pe toți oamenii, fiindcă în fiecare dintre aceștia este chipul lui Hristos. Iar dacă nu îi vom putea iubi pe cei de aproape pe care îi vedem, nu îi vom putea iubi nici pe cei de departe, pe care nu îi vedem. Sau cum Îl vom putea iubi pe Dumnezeu, dacă nu Îl vedem? (cf. I Ioan 4, 20-21). 

Să rugăm pe Dumnezeu să ne deschidă inimile și mâinile milei și ale milostivirii, ca să luăm aminte la exemplul samarineanului, pentru a nu trece nepăsători pe lângă aproapele nostru, ci să îl cuprindem cu dragostea noastră fraternă, oferindu-i ajutor ori de câte ori este nevoie! Amin.