Confruntarea. De dorit, de evitat?

Zi după zi, provocările pentru creștini par să nu se mai termine. Mereu apar subiecte sau teme de dezbatere care aduc atingere direct sau indirect și vieții religioase. Sau care implică opțiuni de ordin moral, cu efecte în viața duhovnicească. Astfel, se ridică întrebarea: când se cuvine să răspundem provocărilor și când doar să ne rugăm, nimic zicând?

Motto: „Vreme este să taci şi vreme să grăieşti” (Eclesiastul 3, 7)

Nu am căutat și nu mi-am dorit momente de confruntare, dar nici nu am fugit vreodată de ele. Am dat curs invitației de a participa la emisiuni în care știam că moderatorul e ostil și că va trebui să mă confrunt cu multă minciună și cu manipulare. Prima astfel de emisiune a fost spre finalul lui 2007, când o televiziune centrală mă invitase în studio să vorbim despre pădurile administrate de Biserică. Atmosfera era neprietenoasă, ca să nu zic altfel, iar interpelările moderatoarei cu totul tendențioase. La un moment dat, a trebuit să urmăresc un așa-zis reportaj în care „vocea” care comenta cum ne-au fost retrocedate pădurile era „ilustrată” de imagini cu hectare întregi defrișate – secvențe filmate în cu totul alte zone decât în cele aflate sub autoritate bisericească. După difuzarea materialului nu mi s-a mai dat dreptul la replică, cum ar fi fost normal, ci mi s-a adresat o întrebare-acuzație pe un alt subiect decât cel abia prezentat pe ecran. Am reușit, cu toate acestea, să spun ceea ce era de spus, în pofida șicanelor.

A fost prima dată când am realizat că, în mod paradoxal, cu cât sunt sub o mai mare presiune, cu atât se nasc mai ușor răspunsurile, cu atât crește stăpânirea de sine. Au fost, de-a lungul anilor, nenumărate momentele în care mi s-au adresat întrebări incomode, dure chiar. De fiecare dată „veneau” răspunsuri, cel mai adesea cu privire la subiecte asupra cărora eu nu reflectasem deloc înainte. Aș putea îndrăzni să spun, cutremurat, că am gustat și eu măcar o fărâmă din adevărul celor spuse de Mântuitorul: „Nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde sau ce veţi zice, că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela ce trebuie să spuneţi” (Luca 12, 11-12).

Într-o vreme, eram foarte activ și pe forumurile de discuții, apoi pe Facebook. Intram în polemici, argumentam, ofeream lămuriri. Până când am început să înțeleg că e mai degrabă un proces cronofag și energofag pentru mine. Și am luat măsurile de rigoare. Accept și acum un dialog polemic, desigur. Dar numai până când se iese din sfera civilizată sau până când sesizez că vorbesc „la pereți”. Atunci opresc totul. Nu și rugăciunea pentru interlocutor.

Dacă la nivel personal am anumite criterii după care mă orientez când și cât polemizez, mai greu îmi este când mi se cere sfatul sau binecuvântarea de către alții cu privire la astfel de situații. Zi după zi, provocările pentru creștini par să nu se mai termine. Mereu apar subiecte sau teme de dezbatere care aduc atingere direct sau indirect și vieții religioase. Sau care implică opțiuni de ordin moral, cu efecte în viața duhovnicească. Astfel, se ridică întrebarea: când se cuvine să răspundem provocărilor și când doar să ne rugăm, nimic zicând? Li se cere creștinilor din „vremurile de pe urmă” să fie mai vocali, mai prezenți în spațiul public – adică mărturisitori – sau dimpotrivă, să adâncească mai mult nevoința și rugăciunea?

Într-o postare recentă pe Facebook, cunoscutul jurnalist Răzvan Bucuroiu a evocat poziția pe care o avea vizavi de anumite „dezbateri” cel care a fost Patriarh vreme de două decenii: „Dacă tot ne-am amintit în 30 iulie de Patriarhul Teoctist, vă propun spre reflecție o vorbă de duh a acestuia, comunicată mie printr-un ucenic al său. Îi spunea venerabilul bătrân așa, venind vorba despre situațiile conflictuale ale anilor '90 și poziția preotului în respectivele dezbateri: «Ai o găleată cu apă bună și rece, scoasă din fântână. Ți-e sete tare. Și cineva strecoară în găleată o picătură de gaz. Cu toată setea, o mai poți bea? Nu! Așa și cu «dezbaterile» astea: ce folos că spui adevărul, dacă este stare de conflict, de tensiune și zavistie? Toate astea sunt ca picătura de gaz, transformă totul în ceva respingător, nefolositor. Conflictele, certurile, injuriile nu ajută pe nimeni, nici măcar adevărul nu poate fi rostit în preajma lor». Dacă ar fi trăit azi, bătrânul Patriarh ar fi fost nevoit să se țină zdravăn de nas pentru a avea parte de o biată înghițitură de apă...”.

Poate o atmosferă toxică inhiba propovăduirea unui cuvânt „sănătos”? Sau dimpotrivă, ea reprezintă o provocare pentru a aprinde în acest întuneric măcar un fir de lumină? Eu nu pot oferi, desigur, răspunsuri general valabile. Doar pot enumera, ca o concluzie, cele trei criterii după care am ajuns să mă ghidez, pe măsură ce am învățat câte ceva din numeroasele confruntări de care am avut parte: 1) Important nu e dacă să reacționăm sau nu, ci esențial este duhul în care vorbim sau păstrăm tăcerea. Degeaba câștigăm o dezbatere, dacă ne pierdem pacea sufletului. 2) Dumnezeu este Tatăl nostru și Biserica este mama. Așa cum nu putem accepta ca părinții noștri trupești să fie batjocoriți, cu atât mai mult nu putem asculta batjocura adusă Celui Ce ne-a dat viață și celei care ne-a renăscut din pântecele cristelniței. 3) Dacă scuturăm smerenia de demnitate nu mai rămâne din noi decât o cârpă fără nici un fel de personalitate. Într-adevăr, Domnul S-a smerit și a tăcut în fața lui Irod și, pe alocuri, în fața sinedriului și a lui Pilat. Dar era mai multă demnitate în acea tăcere decât în toate tiradele noastre strălucite.

De la același autor

Ultimele din categorie