Modul cel mai eficient de înlăturare a izolării şi singurătăţii îl constituie implicarea în activităţi caritative şi de voluntariat şi, în mod special, participarea la viaţa Bisericii. Cultul divin, fiecare Sfântă Slujbă şi, prin excelenţă, Sfânta Liturghie, constituie mijloace de luptă împotriva singurătăţii şi a tristeţii, pe care aceasta o induce, adesea.

Izvoarele ştiinţifice, cercetând relaţia dintre credinţă şi sănătate, convingerile religioase şi starea de sănătate, au descoperit că există o asociere puternică între practica religioasă şi nivelul de morbiditate şi de mortalitate scăzut.

O primă constare este aceea că oamenii credincioşi trăiesc mai mult, sunt mai mulţumiţi cu vieţile lor, mai optimişti şi mai fericiţi sau, aşa cum au observat cercetătorii, „Persoanele având o credință puternică au un nivel de satisfacție mai ridicat, o fericire personală mai accentuată și repercusiunile evenimentelor de viață traumatice sunt mai puțin negative. Mai general vorbind, se pare că credința mărește gradul de optimism și de fericire al credincioșilor”[1].

Sociologii Lynda H. Powell, Leila Shahabi şi Carl E. Thorensen au realizat o metaanaliză a literaturii de specialitate despre relaţia dintre religie şi starea de sănătate. Ei au descoperit o reducere a mortalităţii persoanelor care participau la slujbele religioase. Cu alte cuvinte, oamenii care mergeau în mod regulat la biserică trăiau mai mult decât cei care aveau condiţii de viaţă similare şi nu o făceau. În unele studii, exista chiar şi un „efect gradant”, însemnând că cei care merg la biserică mai mult de o dată pe săptămână sunt mai sănătoşi decât cei ce o vizitează doar o singură dată. Rezultatul a fost cu adevărat impresionant, constatându-se că, per total, reducerea mortalităţii pusă pe seama mersului la biserică era de 25% (un procent enorm în studiile epidemiologice), chiar şi după eliminarea influenţei altor elemente, cum ar fi faptul că a fi religios presupune, în general, un stil de viaţă mai sănătos[2]. 

Aşa cum au arătat studiile, faptul de a merge la biserică are avantajul suplimentar al „consolidării relaţiilor de familie şi al furnizării unei ocazii pentru interacţiuni cu prieteni de încredere. Pe lângă asta, religiile au tendinţa de a se axa mai mult pe ajutorul acordat celorlalţi decât pe ajutorul care îţi este acordat ţie. Această orientare altruistă dă naştere unui sentiment de stimă de sine şi senzaţiei de control, în timp ce reduce afectele depresive. Participarea la serviciile religioase asigură şi un model social de urmat (vederea celorlalţi credincioşi plini de compasiune şi dedicaţi întrajutorării, la fel ca şi rugăciunile şi meditaţia) care susţine alte diverse comportamente pozitive, inclusiv un stil de viaţă mai sănătos. Simţul comunităţii, timpul petrecut în prezenţa prietenilor buni, întărirea relaţiilor intime maritale şi de familie, toate acestea ar putea spori considerabil starea de bine”[3].

Alături de prezenţa în duh, la slujbele Bisericii, rugăciunea personală este un mijloc extrem de eficient de împlinire duhovniceasă, cu ajutorul căruia creştinul poate înfrunta şi depăşi încercările, pe marea aceasta tot mai agitată a vieţii prezente, în drumul său spre Ţărmul Mântuirii.

Referitor la încercări şi suferinţe, medicii, psihologii, psihiatrii şi psihoterapeuţii, care îi asistă pe cei aflaţi în suferinţă, până în ultimele clipe ale vieţii acestora, au observat că „religia este în mod constant evocată de persoanele în vârstă ca o modalitate de a lupta împotriva bolii, durerii și a tuturor formelor de infirmitate. Pacienții cu convingeri religioase care au un cancer avansat au scoruri de percepție dureroasă mai slabe decât bolnavii necredincioși. Alt exemplu: oamenii în vârstă care nu găsesc nici un fel de consolare în religie au mai multe tulburări funcționale decât cei pentru care ea este un ajutor”[4].

Sfântul Ioan Scărarul numea rugăciunea a fi „secure” împotriva deznădejdii, după cum Sfânta Liturghie, pentru cel care o trăieşte cu adevărat, este cerul coborât pe pământ, printre oameni şi în sufletele noastre. În Liturghie, nimic şi nimeni nu este străin, toate ne sunt familiare şi cu toţii suntem fraţi şi surori întru Domnul, următori şi prieteni ai Tatălui Ceresc.

Rugăciunea este dialogul sufletului creştin cu Părintele său Ceresc, este convorbirea sau împreună-vorbirea cu El. Toate răspunsurile pe care le caută sufletul însetat de viaţă duhovnicească le află în cuvintele descoperite ale Sfintei Scripturi şi la capătul rugăciunii curate şi neîncetate, acolo unde şi atunci când toate cuvintele noastre tac şi despre ceea ce este în adâncul de taină al inimii noastre, în care Hristos Domnul S-a sălăşuit în clipa Botezului nostru, dau mărturie lacrimile curate şi neîncetate.

Din numeroasele mărturii ştiinţifice la puterea rugăciunii, merită menţionată o cercetare făcută la un azil de bătrâni din Statele Unite, asupra persoanelor în vârstă de peste 80 de ani. Acestea au fost împărţite în trei grupuri, fiecare dintre el iniţiat fie în tehnici de relaxare, cu scopul gestionării stărilor lor sufleteşti (nu tocmai dintre cele mai bune, datorate neputinţelor); fie în jocuri de cărţi (care aveau scopul de a le ţine mintea activă); fie în  tehnici de meditaţie şi, în mod special, în practica rugăciunii. Trei ani mai târziu, cercetătorii au constatat că, în timp ce o treime din subiecţii primelor două grupuri decedaseră, toate persoanele din grupul „rugăciune şi meditaţie” nu doar că erau în viaţă, dar păreau să aibă un tonus mai bun şi să îşi fi ameliorat starea psihică şi chiar fizică[5].

Sunt cunoscute ştiinţific chiar efectele rugăciunii la distanţă şi în absenţa persoanelor pentru care se face ea. În acest sens, un caz interesant este cel în care „990 de pacienți care beneficiau cu toții de îngrijiri intensive de cardiologie. Ei au fost repartizați în două grupuri echivalente. Prenumele membrilor primului grup au fost transmise pe măsura admiterii lor în mici echipe de câte cinci persoane. Misiunea lor era să se roage zilnic, timp de 28 de zile, pentru „o vindecare rapidă și fără complicații”. Al doilea grup a beneficiat de o îngrijire medicală normală. Nici pacienții, nici cei care se rugau nu au fost informați despre protocol. La capătul acestei anchete, s-a constatat că bolnavii care profitaseră de pe urma rugăciunii la distanță au avut pe timpul spitalizării cu 10% mai puține complicații cardiace decât grupul martor”[6].

Adevăraţii rugători, însă, experimentează daruri cu mult mai înalte chiar şi decât evidenţele ştiinţei empirice, căci, aşa cum spune o vorbă înţeleaptă, „pentru cei care cred cu adevărat, nu există întrebări; pentru cei care nu cred, nu există răspunsuri”. Acolo unde este Dumnezeu, nimic nu lipseşte, sufletul uman şi întreaga existenţă experiind sentimentul plinătăţii.