Puteţi să ne vorbiţi despre smerenie şi despre smerita cugetare?

Smerenia, zice Sfântul Ioan Scărarul, este un har fără de nume. Este ceva ce nu se poate defini şi chiar el spune lucrul acesta, când afirmă că cineva care nu a gustat mierea nu poate să înţeleagă din explicaţii ce este mierea. Şi el zice că numai acela cunoaşte smerenia care are smerenia. Smerenia înseamnă de fapt să te laşi modelat, să te laşi dăltuit, să te laşi îndreptat, să te laşi condus, să te supui cu mintea. Părintele Arsenie zicea că noi avem mintea care discută cu Dumnezeu, în loc să se supună fără discuţie.

Smerenie cu adevărat a avut Sfântul Apostol Petru, atunci când a zis: „Doamne, toată noaptea ne-am trudit şi nu am prins nimic, dar, pentru cuvântul Tău, arunc mreaja în mare” (Luca 5, 5), deci când asculţi de Dumnezeu, chiar împotriva tendinţelor tale.

Dar nu a avut smerenie la Cina cea de Taină, când el a crezut că are smerenie şi când, din motive de smerenie, nu a vrut să se lase spălat pe picioare de Domnul Hristos, şi atunci Domnul Hristos a spus: „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine” (Ioan 13, 8).

Deci, smerenia trebuie ţinută pe toate laturile şi mai ales când ştii ce ţi se cere, trebuie să împlineşti. La noi la mănăstire era un părinte, părintele Ioan Dinu, care avea o vorbă ce mi-a plăcut mie foarte mult, anume că „smerit este omul care îşi ţine locul”, care ştie care îi este locul şi nu vrea un loc care nu i se potriveşte. Zicea el că dacă tu nu îţi ţii locul, nici cel de lângă tine nu ştie unde este locul lui.

Ai smerită cugetare atunci când nu cugeţi înalt despre tine, că tu eşti acela care nu ştiu ce, ci te supui cu mintea şi te laşi îndrumat de îndrumătorii tăi, de Dumnezeu sau de sfinţi, sau de duhovnic, sau de stareţ, dacă eşti călugăr. Asta înseamnă smerita cugetare.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Bucuriile credinţei, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2004, p. 317)