Nu se pot tăgădui meritele reale și valorile vrednice de stimă ale anumitor capitole ale culturii păgâne şi am fi nedrepţi dacă am subestima unele personalităţi de frumos relief. Trei dintre profesorii timpului (sec. al IV-lea p. Chr.) depăşesc cu mult pe ceilalţi şi îi implică în mod fermecător pe creştini. Foarte diferiţi unul de celălalt, ei reprezintă cele trei tendinţe principale ale gustului contemporan, exercitând o influenţă considerabilă.

Marii profesori Himerios, Themistios şi Libanius

Noi am înţelege cu greu caracteristicile esenţiale ale elocinţei creştine dacă nu am cunoaşte maniera şi spiritul învăţământului lor. Aceştia au fost Himerios, Themistios şi Libanius. Dragostea pentru dialectică, pentru frumuseţea limbajului, aceste două caracteristici ale spiritului elen capătă o vigoare şi o formă nouă. La Atena, la Constantinopol, Nicomedia, Antiohia şi-n alte multe oraşe, profesori cu reputaţie atrăgeau în jurul lor un număr impresionant de studenţi. Secolul al IV-lea reprezintă punctul culminant al contactului dintre literaturile elenă şi creştină. Performanţele intelectuale ale Părinţilor Bisericii şi excepţionalul lor talent oratoric au stârnit admiraţia păgânilor. Libanius bunăoară, „îl considera pe Sfântul Vasile cel Mare superior sieşi” (P. Petit, Les étudiants de Libanios, Paris, 1956, p. 206), iar pe Sfântul Ioan Gură de Aur l-ar fi lăsat urmaş dacă nu l-ar fi furat creştinii. Netulburaţi însă de ambiţii profane, Părinţii Bisericii şi-au pus toată pregătirea în slujba credinţei şi a idealului creştin. Ei„au predicat contemporanilor lui Iuvenal din Decalog şi din Predica de pe Munte. Printre aceștia ... ei au construit căminul sacru; au creat familia creştină; au dat un înţeles nou şi sfânt numelor de mamă şi soţie; au răspândit idei noi despre demnitatea omului ca om; au venit cu o atmosferă de bunăvoinţă şi iubire, au redat libertăţile interzise prin lege; au sfinţit societatea umană prin proclamarea frăţiei universale a omului răscumpărat” (A. Cleveland Coxe, Introductory notice, in Ante-Nicene Fathers,vol. I, 1884, p. VIII).

Sf. Vasile cel Mare – căutător al frumuseții în scrierile antice

Este binecunoscut faptul că Sfântul Vasile şi-a continuat educaţia din familie în şcolile din Cezareea Capadociei, unde l-a cunoscut pe Sfântul Grigorie Teologul, apoi în şcolile din Constantinopol şi, în fine, la Atena. A avut profesori vestiţi: pe Libaniu, Proheresiu şi Himeriu. A închegat o prietenie vestită cu Sfântul Grigorie de Nazianz. Viaţa lor studenţească e model pentru teologii de totdeauna. Cunoşteau doar două drumuri: al şcolii şi al Bisericii. Datorită condeiului meşteşugit al Sfântului Grigorie, această prietenie avea să devină model în literatura creştină. Fiind ca un suflet în două trupuri, ei nu cunoşteau „decât două căi: cea dintâi de mare preţ, cea de a doua de o valoare mai mică; cea dintâi ducea spre casele noastre sfinte şi spre profesorii care propovăduiau în ele, pe când cea de a doua ducea la profesorii de ştiinţe profane” (Sf. Grigorie de Nazianz, Elogiul Sfântului Vasile). În Atena de aur, pentru colegii lui, a ţine pasul cu el la învăţătură era cu neputinţă. Numai cei doi prieteni, Vasile şi Grigorie împart între ei gloria adusă de sârguinţa la învăţătură. „Faima despre noi, – scrie Sfântul Grigorie de Nazianz – a trecut peste hotarele Eladei. Căci dacă cineva cunoştea Atena, acela auzea şi vorbea despre dascălii noştri, acela auzea şi vorbea despre noi” (Sf. Grigorie Teologul, Panegiric în cinstea Marelui Vasile, XXII). Ca unul ce-l cunoştea mai bine, iată cum vorbeşte cordialul său prieten (Sfântul Grigorie Teologul) despre bogăţia de cunoştinţe pe care Sfântul Vasile le-a dobândit la Atena: „Cine, mai înainte de cărunteţe, era aşa cărunt ca el cu mintea? Căci întru acestea pune bătrâneţea şi Solomon (Pilde 4, 9). Cine, nu numai dintre contemporanii noştri, ci chiar dintre cei care au vieţuit cu mult înainte de noi, a fost atât de respectat de către cei bătrâni şi de către cei tineri? Cui, prin viaţa cea edificatoare, îi erau mai puţin necesare cuvintele? Şi cine, pe lângă viaţa cea îmbunătăţită, poseda în mai mare măsură cuvântul? Ce specii de ştiinţe n-a trecut el, sau – mai bine zis – în care specie de ştiinţe n-a excelat ca şi când s-ar fi ocupat numai cu acea singură ştiinţă? Aşa a învăţat el toate precum altul n-a învăţat un singur obiect, pe fiecare ştiinţă el a învăţat-o în aşa măsură ca şi când n-ar fi mai învăţat altceva nimic. La el nu se depărta una din alta, nici sârguinţa, nici capacitatea, din care ştiinţele şi măiestriile îşi scot puterea (…) Cine se va compara cu el în oratorie, care este la el inspirată cu puterea focului, deşi în moravuri el nu seamănă cu ritorii?  (…) Cine a fost atât de tare în filosofie – în filosofia cea adevărată care duce la înălţimi, adică în cea practică şi în cea teoretică, precum şi în acea parte a ei care se ocupă cu dovezile logice, cu replici, şi cu discuţii şi se numeşte dialectică? Căci mai uşor era a ieşi din labirint decât a evita laţurile cuvântului lui, când găsea el aceasta ca necesar. Iar din astronomie, geometrie, din ştiinţa despre raportul numerelor, învăţând atâta cât era necesar pentru ca cei iscusiţi în acestea să nu-l poată duce în confuzie, el a lăsat tot ce este de prisos ca nefolositor pentru cei ce doresc a vieţui în evlavie. Şi aici se poate mira cineva mai mult de ce a ales decât de ce a lepădat, precum şi de ce a lepădat mai mult decât de ce a ales. Ştiinţa medicală, acest fruct al iubirii de înţelepciune şi al iubirii de osteneală a făcut-o necesară atât pentru el, pentru propriile lui neputinţe, cât şi pentru căutarea celor bolnavi; începând de la cele mai simple, el a ajuns cu deprinderea până la măiestrie, şi a învăţat nu numai cele ce se ocupă cu cele văzute, ci şi cu cele ascunse şi a raportat cunoştinţele în mod sistematic. Însă toate acestea, oricât sunt ele de importante, înseamnă ele ceva în comparaţie cu erudiţia morală a lui Vasile? Cine îl cunoaşte din proprie experienţă, pentru acela sunt neînsemnaţi Minos şi Radamante pe care elinii i-au învrednici de văile cele cu flori aurite şi de câmpiile Elisee (…) În aşa grad a agonisit el toate acestea încât era ca o corabie atât de încărcată de erudiţie pe cât aceasta este încăpătoare pentru mintea omenească” (Ibidem, XXII-XXIV). În termeni tot atât de elogioşi, despre cunoştinţele Sfântului Vasile vorbeşte şi retorul Libaniu. Pe lângă stil, magistrul păgân vede la ierarhul creştin o înţelepciune nesecată care ar putea fi găsită numai la unul care studiază continuu. El scrie: „Izvoarele cuvintelor curg în mod firesc din gura ta, mai intens decât apa râurilor. Noi, dacă nu ne-am adăpa zilnic la apele elocinţei, nu am avea să facem altceva decât să tăcem” (Ep. CCCXLIII).

Făcând o comparație între literatura profană și adevărul Evangheliei, Sfântul Vasile exclamă: „Cu ce dar să comparăm pe fiecare dintre aceste două învăţături, spre a ne face o idee despre ele?

După cum însuşirea proprie a unui pom este de a face un fruct bun şi frumos, dar şi frunzele, care se mişcă pe ramuri, dau pomului oarecare podoabă, tot aşa şi sufletul: fructul lui este mai cu seamă adevărul; dar nu-i lipsit de frumuseţe dacă-i împodobit cu înţelepciunea profană, aşa precum frunzele oferă fructului înveliş şi înfăţişare frumoasă” (Omilii şi cuvântări, omilia a XXII-a, II). Marele arhipăstor al Cezareei nu creează restricții, nu îngrădește, ci alege selectiv în privința citirii operelor profane, îndemnând auditoriul să-și deschidă larg porțile minții, ale priceperii și să-și sporească atenția ca să poate culege doar ce e folositor și util din aceste scrieri și să evite imitarea răului descris în paginile lor: „Mai întâi să nu daţi atenţie tuturor cuvintelor poeţilor, ca să încep cu ei, că sunt cu totul deosebiţi în ce priveşte învăţăturile lor. Când vorbesc de fapte sau cuvintele bărbaţilor buni, să-i iubiţi şi să-i imitaţi şi mai ales să încercaţi să fiţi ca nişte oameni ca aceia; dar când vorbesc de oameni răi, trebuie să evitaţi imitarea lor, astupându-vă urechile, după cum spun poeţii, tot atât de bine ca şi Ulise în faţa cântecelor sirenelor, că obişnuinţa cu cuvintele rele este o cale spre fapte. De aceea trebuie să păzim cu toată grija sufletul, ca nu cumva, atraşi de plăcerea cuvintelor, să primim, fără băgare de seamă, ceva din cele rele, întocmai ca aceia care beau otrava împreună cu mierea. Nu vom lăuda, deci, pe poeţi nici când spun vorbe de ocară, nici când batjocoresc, nici când înfăţişează pe îndrăgostiţi sau pe beţivi, nici când spun că fericirea stă într-o masă bogată şi în cântece neruşinate; dar cea mai puţină atenţie le vom da când vorbesc de zei şi mai cu seamă când povestesc că sunt mulţi şi nu se înţeleg între ei.” (Ibidem).

Sedus de frumusețea Ortodoxiei

După terminarea studiilor, tânărul Vasile – care avea să devină Sfântul Vasile cel Mare, ilustru Părinte al Bisericii – practică un timp retorica. Dar, în acest răstimp, se pare că a purtat multe discuţii cu sora sa mai mare, Macrina. Aceasta l-a înduplecat să păşească spre ţinta adevăratei filosofii şi înţelepciuni, încât, lăsând la o parte mândria lumească şi ajungând să dispreţuiască slava învăţăturilor deşarte, a trecut la viaţa cea cu adevărat activă şi plină de nevoinţe şi a început să se pregătească, prin deplină lipsire de slavă şi averi, pentru viaţa cea cu adevărat virtuoasă.

Primul pas concret pe calea desăvârşirii sale în lumina Evangheliei, a fost făcut de Sfântul Vasile prin primirea Tainei Sfântului Botez la anul 357, după care întreprinde o călătorie în Egipt, Palestina, Celesiria şi Mesopotamia, pentru a-i întâlni pe cei mai renumiţi asceţi. Înainte de această călătorie, a făcut o primă împărţire a averii sale la săraci. Trăirea acelor asceţi i-a schimbat viaţa: „M-am minunat de înfrânarea lor în mâncare şi băutură, le-am admirat stăruinţa în tot felul de munci, am rămas uimit de râvna lor neîntreruptă pentru rugăciune, văzând cum înlătură somnul şi cum îşi impun să se abţină de la orice poftă a firii, păstrându-şi în toată vremea mintea slobodă şi înălţată deasupra patimilor, în foame şi sete, în frig şi golătate, fără să poarte grijă de trup şi fără să se gândească prea mult la el şi să-i ducă prea mult grija, lăsându-mi impresia că ar petrece într-un trup străin, ca şi cum şi-ar avea cetăţenia în cer. Şi tot minunându-mă de aceste lucruri şi fericind într-una viaţa acestor oameni, întrucât ei arătau că, într-adevăr, purtau tot timpul în trup omorârea lui Iisus (II Cor. 4, 10), mi-am dorit din toată inima să păşesc şi eu pe urmele lor pe cât îmi va sta în putinţă” (epistola 223, II). S-a întâmplat și cu Sfântul Vasile ceea ce se spune despre credința noastră că: Ortodoxia nu convinge, ci seduce. Este seducătoare învățătura și trăirea acesteia în Iisus Hristos.

S-a întors hotărât să organizeze viaţa monahală după criteriul obştii. Renunţând la nădejdile deşarte, cum numea însuşi idealurile tinereţii sale, Sfântul Vasile se retrage în Pont, pentru a căuta un loc potrivit noului său stil de viaţă. În Pont găsi un loc retras pe malurile râului Iris, unde a vieţuit timp de cinci ani.

Să iei de la alţii cum ia albina nectarul din flori

Cunoscători desăvârşiţi ai culturii păgâne, Sfinții Părinți citează din literatura elenă. Mai mult decât atât: graţie evoluţiei de câteva secole a literaturii creştine, graţie imitaţiei şi emulaţiei faţă de cea profană, dar mai ales graţie propriului lor geniu, Sfinţii Părinţi ai secolului de aur al Bisericii au creat o literatură clasică în stare să înfrunte mileniile şi să satisfacă spiritele cele mai alese.

Spre deosebire de ceea ce s-a petrecut în mediile intelectuale ale limbii greceşti, în Orient, în care au existat adesea apărători hotărâţi ai păgânismului până spre sfârşitul secolului al VI-lea, îndeosebi prin neoplatonism, pe plan intelectual în Occident nu s-a produs în mod substanţial nici o rezistenţă la creştinism; „în spaţiul latin se produce o epuizare a forţelor intelectuale ale păgânismului” (Claudio Moreschini & Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. II, Iaşi, 2004, p. 15). Literaţii păgâni nu s-au mărginit decât să citească, să copieze şi să-şi corecteze cópiile din autorii favoriţi. Clasicii păgâni erau citiţi în linişte de creştini, care dovedesc a avea despre ei o cunoaştere deloc inferioară celei a păgânilor. Creştinismul asimilase de acum cultura păgână garantându-i în interiorul său supravieţuirea.

În ce priveşte valorificarea culturii şi a ştiinţei vremii ca instrument de formulare şi exprimare a gândirii teologice, Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă pe cei ce se ocupă cu teologhisirea să culeagă nectarul tuturor florilor. El însuşi, ca şi cei doi colegi ai săi de triadă teologică, au folosit toate filosofiile vremii lor în care au găsit elemente ce se pretează teologhisirii. Prin aceasta, ei ne învaţă că trebuie să fim deschişi faţă de toate filosofiile, valorificând, prin selecție, din fondul lor tot ceea ce poate folosi tălmăcirii Adevărului creştin în context viu cu epoca noastră. Este cert că Adevărul creştin este mai presus de concepte şi – ca atare – el nu poate fi formulat şi exprimat întru totul adevărat.Dar faptul acesta nu ne scutește de efortulși de stăruința de a-l exprima, de a-l expune cât mai adecvat cu spiritul vremii noastre.

Cultura patristică nu este restrictivă, ci selectivă

Cultura patristică, apărută şi dezvoltată la izvoarele culturii antice, nu este o cultură restrictivă, ci este una eminamente selectivă, ghidându-se după principiul: să iei de la alţii cum ia albina nectarul din flori, după cuvintele memorabile ale Sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul. Uneori se recomanda şi se practica, spre exemplu în şcoala catehetică de la Alexandria, principiul conform căruia, înainte de însuşirea Sfintei Scripturi şi primirea Botezului era necesară însușirea culturii profane, lucru împlinit de aproape toţi Sfinții Părinţi. Problemele culturii patristice erau numeroase şi complexe: teologie, antropologie, educaţie, sociologie, cult, istorie, misiune variată, oratorie sacră, filocalie, artă literară în proză şi versuri etc. ; operele de controversă şi de dialog au fost considerate însă atât de către specialiști cât și de cititori ca fiind printre cele mai interesante şi mai seducătoare.

În mod inevitabil deci s-a ajuns la comparaţii între valorile păgânismului şi cele ale creştinismului. Realizate la început numai la nivel verbal, aceste comparaţii au fost dezvoltate şi aşezate în lucrări scrise, ajungându-se la un adevărat gen literar apologetic, care prin numărul şi varietatea reprezentanţilor săi, prin diversitatea chestiunilor pe care le ridică, prin metodele folosite, prin nivelul la care erau duse discuţiile au pus bazele teologiei ca ştiinţă.

Deşi s-au arătat adversari neîndurători ai păgânismului, Părinţii au încercat totuşi unele apropieri între doctrina creştină şi cea elenică. Din contactul celor două culturi, reieşea limpede că cea creştină a triumfat, faptul acesta datorându-se mai ales obârșiei ei divine.

Pentru Părinți însă, învățătura creștină, revelată, este comoara dată de Mântuitorul Hristos întregului corp bisericesc, format din ierarhie și credincioși.

Kalokagathia, filocalia și theosis

Părinţii sfinţi au luptat pentru certitudine, forţă morală şi frumuseţe spirituală şi n-au repudiat propriu-zis idealul grecesc precreştin al binelui, al kalokagathiei– conform căreiaomul era considerat stăpânul lumii, regele ei, iar idealul era o îmbinare perfectă între frumosul fizic şi binele moral –, ci numai au corectat-o în perspectiva cea nouă, înlocuind-o treptat cu ceea ce s-a numit filocalia, în înţelesul de iubire pentru frumuseţea netrecătoare, neveştejită şi veşnică, deci făcând trecerea de la kalokagathia, în etapa următoare, aceea de fiu al lui Dumnezeu, iar de aici, în stadiul îndumnezeirii (theosis), aceasta din urmă constituind încununarea unui sinergism divino-uman sau continua și ferventa colaborare dintre har şi voinţa omului. Se ştie că Sfântul Grigorie de Nazianz a alcătuit împreună cu Sfântul Vasile cel Mare prima filocalie din texte culese din operele lui Origen. Literatura patristică apreciază însă şi frumosul estetic,ori de câte ori acesta contribuie la intensificarea frumosului moral sau la preamărirea lui Dumnezeu. Sfinții Părinți caută cu stăruinţă frumuseţea sufletului, reflex al frumuseţii dumnezeieşti.Ei descriu adesea în pagini clare de proză sau în versuri luminoase frumuseţile întregii naturi, armonia, demnitatea şi farmecul înfăţişării trupului omenesc, splendorile construcţiilor şi ale grădinilor, ordinea legilor şi a fenomenelor naturii, dar și „distincţia ţinutei conducătorilor, starea de mizerie cumplită a săracilor şi bolnavilor vremii, bucuriile afecţiunii văzute pe chipul prietenilor, al copiilor şi al părinţilor, desfătările unei întâlniri neaşteptate, deliciile raiului înainte de cădere etc. Frumuseţea literară deşi uneori criticată ca venind de la idololatri e în general apreciată şi cultivată de scriitori ca Sfântul Ciprian, Lactanţiu, Fericiţii Ieronim şi Augustin, Scrisoarea către Diognet, Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur etc. ” (Pr. Prof. Ioan G. Coman, Valoarea literaturii patristice a primelor secole în cadrul culturii antice,ST,Nr. 1-2/1972, p. 10).

Împletirea adevărurilor raționale cu Revelația

Trecând peste aspectele strict negative ale filosofiei, aceasta venea şi cu lucruri pozitive: afirmarea existenţei unui singur Dumnezeu, apariţia lumii şi a omului sub egida unui Demiurg, iubirea de înțelepciune, dorinţa de cunoaştere a adevărului, a binelui şi a frumosului etc. Teologii zilelor noastre au subliniat că apologeţii au fost primii care au reliefat faptul că ceea ce a obţinut filosofia nu sunt adevăruri absolute, ci deschideri şi perspective pentru cunoaşterea lui. Iată de ce filosofia are nevoie de superioritatea creştinismului. Ca urmare, apologeţii au încercat să realizeze o împletire a adevărurilor raţionale cu Revelaţia. Şi Sfântul Ioan Gură de Aursubliniază uneori laudativ rezultatele filosofiei naturale:evitarea celor de prisos, mulţumirea cu cele necesare, stăpânirea de sine, răbdarea, liniştea sufletească, rezolvarea tuturor situaţiilor pe calea raţiunii; dar el critică pe filosofii naturali sau păgâni, pentru patima slavei deşarte şi pentru lipsa generală de acord între teoriile şi viaţa lor. Filosoful creştin care îmbină în el înţelepciunea naturii, cu aceea a credinţei şi a harului, urmăreşte atingerea stării de puritate îngerească, de redobândire integrală a chipului lui Dumnezeu.

Îmbogăţiţi şi împodobiţi cu tot ce a avut cultura antică mai preţios şi mai frumos, cu dragostea de ştiinţă, de filosofie, de artă literară, de spirit critic, Sfinții Părinți au încercat s-o trăiască pe cât posibil la nivelul Revelaţiei, adică al apostolilor, al martirilor, al celor ce aspiră la îndumnezeire. Dacă unele din elementele de fond proveneau din izvoare păgâne ori iudaice, reunirea sau regruparea şi reorganizarea acestor elemente se făceau pe nouă temelie şi cu o nouă orientare, noutatea principală în fondul apologiilor fiind credinţa, învăţătura şi viaţa nouă a creştinilor. Preluând tot ceea ce era îmbibat de bine şi frumos din lumea antică, căci este bine cunoscut faptul că acest cult al frumosului era prea înrădăcinat în acea lume, au augmentat acestea în mod fericit şi aşa le-au pus la îndemâna tuturor, neomiţând însă a îndrepta, a face unele corecturi şi precizări atunci când situaţia reclama acest lucru.

Răsărită mai ales din Evanghelie, literatura patristică vrea să modeleze creştinul după chipul şi măsura lui Hristos. Ea cultivă un frumos şi larg umanism,bazat pe iubirea de oameni a Logosului, dar reţinând şi elemente substanţiale ale umanismului greco-latin, precum: preţuirea raţiunii și a frumosului în general, armonia fiinţei umane, valoarea virtuţii etc. „Umanismul patristic urmăreşte dăltuirea creştinului drept chip al lui Hristos” (Ibidem, p. 7).

În felul acesta, Părinții Bisericii au valorificat pozitiv cultura şi ştiinţa vremii lor în folosul teologiei și au izbutit să facă o sinteză vieîntre credinţa creştină şi cultura vremii lor.