Nu a trecut cu vederea iubitorul de Dumnezeu doririlor Duhului să se sălășluiască în peșteră cu merindele duhovnicești ale întregii firi pentru deplina slujire a Lui, ca o corabie duhovnicească, ca o arenă de luptă, ca un stadion al războiului nevăzut, unde lupta și nevoințele nu sunt circumscrise simțirii trupului și sângelui, ci duhurilor celor nevăzute și înțelegătoare ale răutății „stăpânitorilor întunericului veacului acestuia”.

Sfinte icoane, portabile și fresce, vase sfinte, cărți duhovnicești în afară de propriile lui scrieri, sfinte moaște ale mucenicilor și ale cuvioșilor și un fragment din cinstitul lemn de la Crucea făcătoare de viață. Pe toate acestea, în număr de treizeci, le-a împodobit în mod corespunzător și le-a înregistrat într-o carte de inventar, pe care a numit-o Catalog.

Pe lângă viața lui pe scurt, spune când și câte progrese a făcut în întreaga lui petrecere. Această carte este singurul mijloc care ne luminează să cunoaștem, din măruntele lui însemnări, mărimea personalității sale duhovnicești, care altminteri ar rămâne necunoscută, așa cum necunoscuți au rămas atâția alți luminători de pe firmamentul nostru bisericesc.

La douăzeci și opt de ani a învățat pe de rost cartea Facerii. „Am învățat pe dinafară, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu dor cele din ea, nu numai zidirea lumii cea în șase zile, ci și cele despre rai și călcarea poruncii, despre potop și construirea turnului și până la iubitorul de Dumnezeu Avraam”.

Au trecut zece ani întregi de lupte aspre și de zăvorâre austeră și depărtare de oameni. Episcopul din Paphos Vasile Cinnamos îl cunoaște pe zăvorât și, admirându-i marea virtute, insistă să-l hirotonească preot și să primească ucenici. Sfântul se împotrivește acestei voințe a episcopului, temându-se, pe de o parte, de înălțimea vredniciei preoțești și, pe de altă parte, nevoind să-și piardă singurătatea și neîmprăștierea de până atunci a petrecerii lui. Patru ani s-a luptat cu episcopul și în cele din urmă Neofit acceptă marea vrednicie a preoției și apoi și ucenici.

Intră acum în sfânta sfintelor, devine săvârșitor și mistagog al tainelor dumnezeiești și liturghisește împreună cu îngerii, fiind și el însuși deopotrivă cu ei. De vreme ce mai întâi s-a oferit pe sine lui Dumnezeu jertfă curată și fără de prihană, acum oferă în chip bine primit jertfa cea înțelegătoare și înfricoșătoare a Cinstitului Trup și Sânge ale lui Hristos.

„M-ai adus pe mine, o, Împărate și Iubite și Mire în cămara Tainelor Tale ca să ne bucurăm și să ne veselim întru Tine”.

Prezența lui zilnică în fața jertfelnicului și împărtășirea lui cu cele fără de prihană Taine devine izvor pentru sufletul său însetat să-L pipăie și să-L vadă pe Cel nevăzut, să se împărtășească „împreună cu toți sfinții” să plece deja de pe pământ și să se înalțe la cer, unde este „iubitul său Mire”.

Adânc în cuget, cu frică și cutremur, „cu mâna tremurândă, dar bucurându-se cu sufletul” stând înaintea dumnezeieștilor Taine se roagă: „Trimite-ne nouă milele Tale și prin dumnezeiasca și fără de prihană împărtășire cu preacuratele și dumnezeieștile Tale Taine rămâi întru mine după a Ta nemincinoasă făgăduință ca prin negrăita Ta arătare dumnezeiască și prin învățătura Ta cea iubitoare de oameni să mă întorc după cuvântul Tău și să fiu ca un prunc vrednic de Împărăția Ta”.

Învățător legiuit, „pătimind și învățând cele dumnezeiești, purtând rănile lui Iisus în trupul lui, acceptă ucenici și întemeiază Mănăstirea din peșteră.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Sfânta Mare Mănăstire a Vatopedului, Sfântul Munte, 1988)