Pentru a curăți solzii de pe ochii sufletului nostru și a vedea curat, mult ajută prihănirea de sine și judecata de sine. Cei sensibili va trebui să fie foarte atenți la prihănirea de sine, pentru că vicleanul va încerca să-i aducă la deznădejde (prin sensibilitate exagerată). Prihănirea de sine va trebui să fie însoțită întotdeauna de nădejdea în Dumnezeu. Dacă și în cazul acesta va simți cineva neliniște, va trebui să înțeleagă că aghiuță și-a băgat coada sa.

Când cineva suferă mult pentru păcătoșenia sa sau pentru nerecunoștința sa față de Dumnezeu, dar nădăjduiesc mult în El, va primi multă mângâiere dumnezeiască. Nu trebuie să deznădăjduim atunci când ne nevoim și nu vedem nicio sporire, ci o continuă stare pe loc. Noi, oamenii, cu puterile noastre omenești, nu facem decât zerouri, cu toate că unul face mai mult, iar altul mai puțin. Dar văzând Hristos mica noastră străduință omenească, pune la început unitatea potrivită cu străduința și astfel zerourile noastre capătă valoare și vedem puțină sporire.

De aceea, nu trebuie să deznădăjduim, ci să nădăjduim în Dumnezeu. Trebuie să deznădăjduim numai de „eul” nostru și să ne străduim, pe cât putem, să-l zdrobim cât mai repede înainte de a ne zdrobi el pe noi. Cei care se nevoiesc în mod egoist cu posturi, privegheri etc. se chinuiesc fără folos duhovnicesc, deoarece lovesc aerul și nu pe draci. În loc să izgonească ispitele, primesc mai multe și firesc este apoi să întâlnească multă greutate în nevoința lor simțind că se îneacă de neliniște. Pe când inima celor care se nevoiesc mult, cu multă smerenie și nădejde la Dumnezeu se bucură, iar sufletul lor se înaripează.

(Cuviosul Paisie Aghioritul,  Epistole, Editura Evanghelismos, pp. 146-147)