Cel ce vrea să se mântuiască trebuie să aibă inima mereu înfrântă și gata de pocăință. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 19). 

Cu o asemenea zdrobire a inimii, omul poate trece fără vătămare de cursele viclene ale diavolului. Toate strădaniile diavolului au ca scop să tulbure duhul omului și în această stare de tulburare să răspândească zâzania lui, precum spune Evanghelia: Doamne, n-ai semănat tu, oare, sămânță bună în țarina ta? De unde dar are neghină? Iar el le-a răspuns: Un om vrăjmaș a făcut aceasta (Matei 13, 27-28).

Însă când omul se străduiește să aibă inima smerită și să-și păstreze mintea în pace, atunci toate cursele vrăjmașului rămân nelucrătoare. Într-adevăr, unde există pace în cugete, acolo odihnește Însuși Dumnezeu: Locul Său s-a făcut întru Pace (Psalmi 75, 2).

Începutul pocăinței se naște din frica de Dumnezeu și din privegherea înlăuntrul nostru. Frica de Dumnezeu naște trezvia și trezvia naște liniștea interioară. Frica de Dumnezeu trezește conștiința adormită, care face sufletul să-și vadă urâțenia ca într-o apă limpede și liniștită. În felul acesta se nasc începuturile și se statornicesc rădăcinile pocăinței.

În timpul vieții noastre, prin căderile noastre, ofensăm măreția lui Dumnezeu. De aceea trebuie să cerem mereu de la Domnul iertarea păcatelor noastre.

Cineva care a primit harul și apoi a căzut se poate ridica prin pocăință, după cuvântul Psalmistului: Împingându-mă, m-au împins să cad, dar Domnul m-a sprijinit (Psalmi 117, 13). Când profetul Natan l-a cercetat pe David pentru păcatul lui, acela s-a pocăit imediat și a primit iertarea.

În aceeași categorie intră și paradigma pustnicului care, pe când mergea la apă, a căzut în păcat lângă izvor. Însă când s-a întors la chilie, s-a pocăit de păcatul lui și a început iarăși să trăiască la fel ca înainte. Vrăjmașul i-a provocat tulburare. I-a arătat greutatea păcatului său și i-a spus că e imposibil să fie iertat, străduindu-se în felul acesta să-l descurajeze și să-l îndepărteze de la asceză. Acela însă a rămas statornic. Această întâmplare i-a arătat-o Dumnezeu unui Sfânt Părinte. Și i-a poruncit să-l încurajeze pe fratele care păcătuise, pentru a birui în lupta cu diavolul.

Când ne pocăim sincer pentru păcatele noastre și ne întoarcem la Hristos cu toată inima, atunci Acela se bucură, face praznic și-i cheamă pe toți îngerii spre a le arăta drahma regăsită, adică icoana Lui împărătescă. O ia pe umeri pe oaia rătăcită și o duce înapoi la Tatăl Său. Dumnezeu așază sufletul celui pocăit să locuiască în locașul celor binecuvântați, împreună cu aceia care niciodată nu s-au depărtat de Acesta.

Așadar, să ne întoarcem grabnic la Preamilostivul Dumnezeu. Să nu deznădăjduim pentru păcatele noastre grele și nenumărate. Deznădăjduirea este cea mai mare bucurie a diavolului. După Sfânta Scriptură, este păcat de moarte: Dacă moliciunea și trândăvia nu-ți vor sta împotrivă, scrie Sfântul Varsanufie, trebuie să te minunezi și să-L slăvești pe Dumnezeu pentru faptul că din păcătos te-a făcut drept.

Pocăință este, printre altele, și faptul de a nu repeta păcatul. Așa cum pentru fiecare boală există leac, la fel și pentru fiecare păcat există pocăința.

Ia-o deci pe calea pocăinței fără șovăieli. Aceasta va mijloci pentru tine înaintea lui Dumnezeu.

(Sfântul Serafim de Sarov, Un serafim printre oameni, Editura Egumenița Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2005, p. 332)