Să nu te înşele, frate, gândul care-ţi spune aşa: iată, Sfinţii Părinţi zic „cazi şi ridică-te”, adică, de câte ori vei cădea, ridică-te şi vei fi mântuit. Asta să fie pocăinţa, să cazi, să te scoli şi iarăşi să cazi? Rătăcitor şi rău este felul acesta de a le răstălmăci zicala, pentru că Părinţii au spus-o ca să scoată din oameni teama de deznădejde şi nu ca să-l facă să păcătuiască cu speranţa că, mărturisindu-se şi pocăindu-se, oricum vor fi iertaţi. Departe de tine un asemenea gând!

De aceea explică Sfântul Isaac: „Curajul pe care Sfinţii Părinţi au voit a ni-l da prin dumnezeieştile lor scrieri ... nu trebuie să ne fie ajutor pentru păcat. Ca să avem nădejde în pocăinţă s-au gândit ei să fure din mintea noastră teama de deznădejde”.

Apoi Părinţii au spus „cazi şi ridică-te” şi nu „ridică-te şi cazi”, cum pe dos înţelegi tu. Este o mare diferenţă între una şi cealaltă. Să cazi şi te scoli şi apoi, după ce te ridici de jos să cazi din nou, nu este şi nici nu se numeşte pocăinţă, cum o numeşti tu, ci este şi se numeşte aşa cum o numeşte Sfântul Apostol Petru: „câinele la vărsătura lui se întoarce şi scroafa spălată se tăvăleşte în mocirlă” (II Petru 2, 22).

Adevăratul înţeles al zicalei părinţilor este acesta: omul trebuie să se ţină, cu toată puterea, departe de păcat şi să se păzească să nu cadă. Dacă, totuşi, cade, dar din slăbiciune omenească şi nu pentru că aşa a vrut, nu trebuie să deznădăjduiască, ci să se ridice imediat, să-şi mărturisească păcatul şi să se pocăiască sincer fără a mai pierde nici un ceas. Pentru că zice Sfântul Ioan Scărarul: „Este propriu îngerilor să nu cada. Ba poate nici să poată cădea, cum zic unii. Dar oamenilor le este propria să cadă şi să se ridice iarăşi de câte ori s-ar întâmpla aceasta. Numai dracilor le este propriu ca odată căzuţi să nu se mai ridice niciodată “

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre metanie – pocăință, Editura Panaghia, p. 48-49)