De unde ştim dacă cele mai multe din neputinţele ce le arătau Sfinţii nu erau prefăcute, pentru ca să-şi ascundă sfinţenia lor? Căci dacă Sfinţii şi-ar fi vândut sfinţenia, nu ar mai fi avut sfinţenie şi în mod firesc nu ar mai fi fost sfinţi.

De aceea, să-i avem la mare evlavie. Chiar şi faţă de sfinţii necunoscuţi să arătăm multă recunoştinţă, deoarece ei ne ajută în tăcere cu mijlocirile lor şi cu pilda tăcută a marii lor smerenii. Aceştia s-au rugat lui Dumnezeu cu insistenţă – aşa îmi spune gândul – să rămână necunoscuţi, ca să nu fie cinstiţi de oameni, ci să continue a-i ajuta în acelaşi chip, „în ascuns”.

Sfinţii s-au nevoit fiecare în felul său, iar acum ne ajută fiecare în felul său, vorbind fiecărui suflet în limba pe care o vorbeşte şi o poate înţelege, ca să se folosească.

Toţi Sfinţii s-au nevoit pentru dragostea lui Hristos. Sfinţii Mucenici şi-au vărsat sângele lor, Cuvioşii Părinţi şi-au vărsat sudoarea şi lacrimile, au făcut experienţe duhovniceşti cu ei înşişi ca nişte buni botanişti, s-au jerfit pe ei înşişi din dragoste pentru chipul lui Dumnezeu şi ne-au lăsat reţetele lor duhovniceşti, ca prin ele să prevenim răul sau să ne tămăduim de bolile duhovniceşti, să dobândim sănătate şi, dacă vom fi cuprinşi de mărime de suflet şi vom vrea să-i imităm în nevoinţe, chiar să ne şi sfinţim.

(Cuviosul Paisie Aghioritul,  Epistole, Editura Evanghelismos, pp. 142-143)