Ridicarea de biserici pe mormintele martirilor reprezintă unul dintre reperele fundamentale ale credinţei creştine. Orice lăcaş de cult ortodox se bucură de prezenţa sfintelor moaşte în piciorul Sfintei Mese şi în Sfântul Antimis. Dar acest lucru rămâne necunoscut şi inaccesibil pentru majoritatea credincioşilor. Scopul scoaterii sfintelor moaşte spre închinare este acela de a face, cumva, vizibilă sfinţenia, spre folosul credincioşilor. Osemintele sfinţilor reprezintă dovada că ei au existat, şi existând, ne arată că sfinţenia este posibilă. În vremurile de pericol, monahii din Muntele Athos părăseau totul şi luau cu ei doar sfintele moaşte. Această cinstire nu este o simplă „închinare la oase”, pentru că noi nu despărţim cinstirea sfintelor moaşte de adorarea lui Dumnezeu. Dacă cineva crede că moaştele în sine fac bine şi nu Sfântul respectiv, prin harul lui Dumnezeu, atunci acea persoană este foarte aproape de idolatrie. Însă, creştinul nu trebuie să rămână doar cu rugăciunea dinaintea moaştelor, ci trebuie să înţeleagă faptul că Însuşi Dumnezeu ascultă şi împlineşte rugăciunile făcute la racla cu sfinte moaşte. 

Harul nu vine în mod mecanic

Sfântul Chiril al Ierusalimului ne spune că Elisei a înviat doi oameni, pe unul pe când trăia (IV Regi 4, 20-35), iar pe altul după moartea lui (IV Regi 13, 21), arătând că starea de har şi puterea dumnezeiască se păstrează şi asupra trupului. Există o legătură specială între sufletul şi trupul sfântului, pe care nici măcar moartea nu o poate schimba. Trupul şi sufletul lucrează împreună pentru dobândirea nemuririi, iar sfintele moaşte sunt dovada plină de speranţă că putem dobândi har prin trupurile noastre.

În Sfânta Scriptură vedem că oamenii se vindecau prin atingerea de ştergarele folosite de către Sfântul Pavel, iar Sfântul Apostol Petru îi tămăduia pe bolnavi doar cu umbra lui. Mai mult decât atât, Mântuitorul era mereu asaltat de mulţimi de oameni, dar numai femeia ce suferea de scurgere de sânge s-a vindecat printr-un anume tip de atingere. De aici trebuie să înţelegem că nu moaştele au o putere magică în sine, ci harul lui Dumnezeu lucrează prin dragoste şi prin credinţa celui ce vine la racla sfântului. Harul nu vine în mod mecanic, ci este nevoie de o anume atingere a moaştelor, o atingere „evlavioasă” care să aibă la bază credinţa, nădejdea şi dragostea. Acest lucru poate da şi răspunsul la întrebarea dacă se pot atinge sau nu obiecte de sfintele moaşte. Deşi trupurile neputrezite ale sfinţilor sunt purtătoare de har, totuşi bunul simţ şi măsura pot oferi un motiv suficient pentru depăşirea gândurilor egoiste. Este adevărat că unii vin doar din curiozitate la sfintele moaşte, însă acest prim pas poate conduce către adevărata cinstire.

La drept vorbind, Sfinţii nu au nevoie de cinstirea noastră, ci noi dobândim binefaceri ca urmare a cinstirii sfintelor lor moaşte. În aceste cazuri, se stabileşte o legătură între credinciosul care se roagă sfântului şi sfântul respectiv, iar această relaţie trebuie să fie una personală. Dumnezeu le oferă sfinţilor darul de a asculta în acelaşi timp milioane de rugăciuni, de a le distinge şi de a le oferi ajutor tuturor. Prezenţa sfintelor moaşte reprezintă certitudinea minunii posibile.

Sfinţii ne aşteaptă mereu

Sfintele moaşte ne aduc certitudinea Învierii Mântuitorului şi speranţa învierii noastre, încredinţându-ne că şi trupul se împărtăşeşte şi se imprimă de harul divin. Ele ne arată că Dumnezeu există şi este Viu, iar moartea a fost învinsă şi nu ne mai înfricoşează. Dincolo de prejudecăţile referitoare la moaşte, rămâne mulţumirea sufletească a oamenilor şi jertfa mai presus de date circumstanţiale.

Partea care nu se vede niciodată este legată de ideea de a face un efort sau un sacrificiu pentru Dumnezeu. Este adevărat că nu poţi simţi emoţia din spatele unui ecran de televizor, însă acest lucru nu înseamnă că astfel de pelerinaje nu sunt mărturii ale lucrării lui Dumnezeu în viaţa omului. Să încercăm să nu uităm de noi înşine în „înghesuiala” şi graba de a-i arăta cu degetul pe ceilalţi.