A-l iubi pe cineva ca pe tine însuți înseamnă nu numai a-l sprijini, a-i da ceva, ci însemnă și a căuta promovarea lui, a căuta înaintarea lui, a căuta odihna lui, să fie odihnit prin existența ta: „În jurul tău să poți să-i fericești pe toți”.

Iubești atunci când primești pe cineva în suflet, când ți-l împropriezi, când îi faci loc în inima ta. Aceasta înseamnă să-l iubești. Câtă vreme îl ții în afară de tine, câtă vreme îl ții departe de tine, câtă vreme îl respingi sau îl împingi pe cineva, câtă vreme îl marginalizezi pe cineva, câtă vreme îl ocolești, nu-l iubești. Când îl iubești, îl primești, îl faci al tău. Face parte din lumea ta de gând, face parte din inima ta, intră în cuprinsul ființei tale, intră în componența ta, face parte din tine însuți. Atunci îl iubești.

Părintele Serafim îmi zicea: „Copile, eu mă bucur de succesele tale cum mă bucur de succesele mele”. E un lucru extraordinar! Prin urmare, Părintele Serafim nu avea nicio urmă de nemulțumire când realizam ceva, poate chiar mai bine decât dânsul. De ce? Pentru că avea bunătate și iubire față de mine.

În măsura în care omul progresează în iubire, îi determină și pe alții să se angajeze la aceeași lucrare, formând astfel un șuvoi de iubire. Aceasta depinde de măsura în care oamenii sunt preocupați de lucruri de felul acesta, pentru că dacă nu ești preocupat, iubirea rămane o calitate și atâta tot.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 73)