În Scriptura Noului Legământ găsim ceva încă și mai măreț, deoarece odată cu Învierea lui Hristos moartea este efectiv biruită.

Moartea e biruită în mai multe feluri. Este biruită deoarece știm că prin Învierea lui Hristos moartea nu are ultimul cuvânt și că suntem che­mați să ne sculăm din nou, să înviem și să trăim.

De asemenea, moartea mai este învinsă și în biruința lui Hristos asupra păcatului și în surparea iadului, deoarece aspectul cel mai înfricoșător al morții, așa cum îl vedem reprezentat în Vechiul Legământ de către poporul lui Israel, era că despărțirea de Dumnezeu, care a adus după sine moartea, putea deveni defini­tivă, de neînlăturat prin însăși moartea. Cei ce muriseră din cauza pierderii de Dumnezeu (și aceasta se întâmpla cu toată lumea), prin moarte Îl pierdeau pentru totdeauna. Șeolul Vechiului Legă­mânt era locul unde nu era Dumnezeu, locul absenței Sale, al definitivei, ireme­diabilei despărțiri de Dumnezeu.

Prin Învierea lui Hristos, prin pogorârea Lui la iad, prin surparea iadului, acestea au luat sfârșit. Pe pământ există despărțire și durerea despărțirii, dar în moarte nu mai este despărțire de Dumnezeu. Dimpo­trivă, moartea reprezintă momentul și calea prin care, oricât de despărțiți am fi fost, oricât de nedesăvârșită ar fi fost unirea sau armonia noastră cu Dumnezeu, ne înfățișăm înaintea feței Domnului nostru, Mântuitorului lumii. Nu a spus El, și nu o dată: „Nu am venit să judec lumea, ci să o mântuiesc” (Ioan 12, 47)? Vom sta înaintea Lui, a Celui Care este Însăși Mântuirea!

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, traducere de Monahia Anastasia Igiroșanu, Editura Sfântul Siluan, Slatina–Nera, 2010, pp. 129-130)