Iertarea este legată de înțelegerea slăbiciunii celuilalt și a propriei noastre slăbiciuni, de nevoia pe care o avem de celălalt. De ce să nu-l iert pe celălalt, când eu însumi mă simt plin de păcate? Care om poate spune că a făcut tot ce putea pentru ceilalți?

Deși știu că cineva este bolnav, din comoditate perso­nală spun că sunt obosit ... Predic tot timpul pentru că nu-mi împlinesc toate datoriile față de ceilalți. Nu fac poa­te rău, dar nu fac nici bine. Iar aceasta înseamnă a-i lăsa pe ceilalți în singurătatea și neputința lor. Se întâmplă atât de des ca cineva să simtă nevoia de a fi încurajat, ajutat, mângâiat; și nu o fac; sunt mereu păcătos. Atunci de ce să nu iert celorlalți; de ce să pretind altora mai mult decât pot să dau eu însumi?

Venim la biserică ca să cerem iertarea păcatelor noas­tre. Avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu pentru că avem conștiința stării noastre de păcătoși: avem datorii față de Dumnezeu și față de oameni, fiii Săi, și nu suntem în stare să le plătim. Un părinte din vechime spunea că omul se simte iertat atunci când nu mai face păcatul, când simte puterea pe care i-o dă Dumnezeu de a nu mai păcă­tui. Iertarea nu este o achitare; e puterea lui Dumnezeu pe care omul o simte venind în el. O dată ce ne-am mărturisit păcatul și am primit iertarea lui Dumnezeu prin preot, ne vine adeseori să spunem: acum mă simt bine, simt puterea lui Dumnezeu în mine; simt că El se bucură de mine.

Când încetez să mai judec pe vreun om, când îl iert, acesta începe să-mi devină simpatic. Relația mea cu el se schimbă. Același lucru se întâmplă atunci când mă iartă Dumnezeu. Sfântul Chiril al Alexandriei spunea adeseori că Dumnezeu ne privește ca pe fiii Săi. Vede pe fața Fiului Său, fețele noastre. De aceea, spune el, trebuie să ne ru­găm lui Iisus, să ne unim cu Iisus, să ajungem într-o dis­poziție de jertfă, de oferire de noi înșine în fața Tatălui. Atunci vom simți iubirea Tatălui. Iertarea este un act de iubire . Dacă îl iert pe cineva, încep să-I iubesc.

(Dumitru Stăniloae, Marc-Antoine Costa de Beauregard, Mica dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica, Editura Deisis, pp.199-200)