Orice lucru are o proprietate a sa esențială și naturală care îi determină caracterul și-l deosebește de toate celelalte. Lipsind această proprie­tate, lipsește deci lucrul de la adevărata sa menire, pierde scopul existenței sale. Manifestarea ei este lege pentru lucrul căruia îi aparține, lege după care trebuie să lucreze pentru a-și împlini menirea și a ajunge la scopul existenței sale. Tot ce e firesc și înnăscut nu poate fi o povară, ci este o binefacere, un bine pentru făptură; și fiindcă scopul creației este fericirea întru care făptura poate slăvi pe Crea­torul său, de aceea în acest caz legea nu e nicide­cum o povară și chiar Apostolul Ioan spune: „Aceasta este dragostea lui Dumnezeu, ca să păzim porun­cile Lui și poruncile Lui nu sunt grele” (I Ioan 5, 3).

Legea lui Dumnezeu nu este o silnicie, o cons­trângere, ci o cerință naturală a cărei îndeplinire este ușoară și indispensabilă pentru mântuire, este o binefacere pentru cel ce o împlinește. Ascultând de legea firii, omul împlinește cerințele conștiinței sale, care este însăși acea lege interioară, vocea lui Dumnezeu Însuși, ce umple inima celui ce-L slujește de bucurie cerească, încă de pe pământ. Dacă a împlinit legea, înseamnă că omul a ajuns la menirea sa: odihna, bucuria, fericirea, căci Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Fiți blânzi și smeriți cu inima, și veți afla suflete voastre” (Matei 11, 29).

Prin urmare, odihna făgăduită de Dumnezeu pe pământ este o stare a conștiinței ce aduce liniștea inimii, pe când dacă ne abatem de la destinația noastră firească, de la cerințele naturii noastre duhovnicești, conștiința va produce situația contrară, tulburarea inimii.

Sunt mijloace pe pământ de a vindeca ce este bolnav și, prin urmare, de a alina remușcările conștiinței; însă dincolo de mormânt, cine mai poate da pacea și odihna? Lucrarea conștiinței, precum și a celorlalte facultăți, pe pământ, nu e decât începutul lucrării lor în viața viitoare.

Simpli­tatea sufletului și curăția inimii produc omului o fericire ce corespunde cu viața fericită a Raiului.

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 347-349)